De câteva zile, în zona în care locuiesc, fenomenul meteorologic prezent aproape permanent este ceața. Adică de sâmbătă seara avem parte de ceață. Dimineața sau seara. Dimineața și seara. Și chiar și în timpul zilei. Nu am mai văzut soarele de câteva zile, iar dimineața, când trebuie să plec la birou este mai întuneric decât era în decembrie (și, să nu uităm, ziua a crescut din decembrie încoace).
Astăzi, însă, ceața parcă mi-a pus capac. Este atât de densă, încât a devenit supărătoar. Dacă am înțeles ceața dimineața și seara și, uneori, chiar și în timpul zilei, astăzi a fost deasă pe tot parcursul zilei. Am scris în urmă cu aproape un an (la 30 ianuarie 2025) despre orașul învăluit în ceață (https://vanitate.ro/?p=2851), o abordare oarecum romantică a fenomenului, dar astăzi ceața a fost chiar deranjantă. Era așa de deasă că simțeam că mă sufoc. A fost înnorat toată ziua, a curs din ceață toată ziua, a fost neplăcut toată ziua. Și, bineînțeles, traficul s-a aglomerat, pentru că în astfel de situații așa se întâmplă: toată lumea circulă cu mașina, nimeni nu mai vrea să meargă pe jos. Într-o oarecare măsură înțeleg modul acesta de gândire, doar că, în ritmul în care se aglomerează orașele cu mașini, o să ajungem să pierdem atât de mult timp în trafic încât n-o mai apucăm să mai facem mai nimic întreaga zi decât să navigăm prin trafic. Dar nu traficul era subiectul articolului de azi.
Am fost uimită de cât de deranjantă era ceața de azi. Simțeam că mă apasă pe piept și nu pot respira normal. Iar aglomerația din oraș creștea senzația de claustrofobie.
M-aș fi bucurat să pot aborda ceața așa cum am făcut-o în articolul de anul trecut când vedeam cu alți ochi (din alt punct de vedere) clădirile din oraș și savuram această nouă perspectivă pe care ceața mi-o oferise.
Cred că faptul că au fost atâtea zile de ceață, cu foarte multă umezeală, fără soare, cu temperaturi pozitive, dar resimțite mult mai mici tocmai din cauza umezelii, m-a făcut să privesc ceața dintr-o perspectivă mai puțin plăcută. Aș fi preferat să avem parte de ninsoare, de zăpadă sau de frig (doar suntem în ianuarie!), decât să ne luptăm cu umezeala acestor zile (pe care o simțim în oase) și cu lipsa soarelui (era atât de întuneric dimineața, încât nu îmi venea să mă ridic din pat ca să încep o nouă zi. Aș fi vrut să mai rămân în pat și să aștept să apară soarele sau să avem parte de ceva mai multă lumină).