De ceva timp, am parte, în zona unde locuiesc de multă ceață. Uneori este dimineața când plec la birou, alteori se așează peste zi. Nu mă mai întreb ce este cu atâta ceață, având în vedere diferențele de temperatură de peste zi (azi dimineață erau 4 grade, iar peste zi temperatura a ajuns la 12 grade, deci a crescut de 3 ori în decurs de câteva ore, ceea ce nu este deloc normal).
Ciudat este că azi dimineață când am plecat de acasă nu era ceață. Era umezeală, dar nu era ceață. Peste zi, însă, s-a lăsat ceața. O ceață destul de deasă, care nu s-a mai ridicat. Așa că, atunci când am plecat spre casă am răzbătut prin ceață. Și, pentru că mi-am lăsat autoturismul acasă, am traversat orașul prin ceață mergând pe jos. Și mi s-a părut interesant ce am văzut. Este adevărat că la nivelul străzii activitățile se desfășurau ca de obicei: oamenii alergau de colo-colo, mașinile aglomerau traficul și se claxonau în intersecții. Viteza vieții cotidiene nu era influențată de ceață.
Pe de altă parte, descoperirea orașului pe timp ce ceață a fost o plăcere, pentru mine. Au fost zone unde ceața era destul de deasă și vizibilitatea era redusă, adică nu vedeam multe zone pe care, în condiții meteo normale le vedeam fără probleme. De data aceasta, a fost interesant să observ oamenii care se grăbeau la treburile lor zilnice, nu realizau că este ceață decât când nu vedeau mai mult decât cealaltă margine a străzii. Iar clădirile parcă arată altfel cufundate în ceață. Parcă și-au schimbat forma, într-o oarecare măsură, și eram surprinsă să le descopăr altfel decât le știam: mai misterioase, mai estompate, învăluite într-o lumină diferită, care nu le strica frumusețea.
Cum pășeam eu, încet, privind clădirile și gândindu-mă la cât de schimbat este orașul acoperit de ceață, m-am întâlnit cu un fost coleg cu care nu m-am mai văzut de câțiva ani. Și ne-am oprit să discutăm despre ceață, despre amintiri, despre prezent și despre viitor într-o atmosferă care aducea a toamnă târzie, deși suntem la sfârșitul lunii ianuarie și ar trebui să ne bucurăm de iarnă din plin.
Nu am mai văzut de mult timp orașul pe jos (pentru că m-am obișnuit să ajung cu autoturismul la birou, dar și pentru că mai aveam câte ceva de făcut și trebuia să ajung în diferite colțuri ale orașului, iar, fără mașină, mi-ar fi luat mult timp să fac aceste drumuri) și mi-a plăcut să fac această plimbare. Iar prezența ceții, în loc să mă deranjeze, să mă descurajeze sau să mă întristeze, m-a făcut doar să am o altă perspectivă asupra orașului, perspectivă care mi-a plăcut.