M-a pus pe gânduri un clip al unei românce care spunea că s-ar întrista dacă ar trebui să renunțe la produsele ei cosmetic, pentru că le iubește și pentru că ele reprezintă mai mult decât niște lucruri. Și nu mi-a sunat prea bine, fraza ei. În sensul că nu este normal să iubim lucruri. Atâta vreme cât le folosim, cât sunt niște obiecte pe care le aruncăm după ce le golim conținutul, atâta timp cât ele există (sunt create) doar pentru uzul nostru, nu înțeleg cum ar putea să fie iubite.
Da, ne pot face să ne simțim bine în pielea noastră, ne pot face să ne simțim speciale, frumoase. Da, putem să dezvoltăm (la un moment dat, în anumite circumstanțe) o dependență de efectele anumitor produse asupra noastră (fizică, psihologică, emoțională etc). Dar nu cred că există iubire între noi și niște produse.
Da, există plăcere în a le folosi, există plăcere în modul în care ne fac să ne simțim. Dar iubire? Mi se pare cam mult. M-am mai întrebat de ce spunem că iubim produse în articolul din 11 septembrie 2023 (https://vanitate.ro/?p=1871).
Rămân surprinsă de faptul că oamenii de azi nu mai vor să se atașeze de alți aomeni. Nu mai vor să fie dezamăgiți, nu mai vor să sufere, nu mai vor să simtă ceva ce nu pot controla pentru o altă persoană așa că preferă animalele de companie și lucrurile. Cel puțin aceasta este impresia mea din ultimul timp. Pentru că preferă tehnologia (sau au devenit dependenți de tehnologie?) oamenii de azi se comportă ca niște roboți sau își doresc să fie ca niște roboți (în privința eficienței, capacității de muncă etc).
Doar că mi se pare că se pierde, undeva pe drum, umanitatea. Cumva, uităm să mai fim oameni. Uităm să simțim ceva. Uităm să trăim. Uităm să fim noi înșine.
Este mai ușor (mai comod?) să nu ne atașăm de nimeni și de nimic, să trăim în mediul online (unde ne simțim mai în siguranță pentru că putem fi cine vrem să fim, nu cine suntem în realitate) și să evaluăm totul în funcție de valoarea financiară.
Nu ne simțim în stare să riscăm să mai avem încredere în oameni. NU mai știm să ne bucurăm că avem sentimente pentru alți oameni. Nu mai știm să ne trăim viața savurând fiecare moment (sau cât mai multe momente) la adevărata lui valoare.
Ne mulțumim să privim (să invidiem?) viețile altora, să trăim după regulile și valorile altora și să ne plângem cât de greu ne este în viața de zi cu zi.