Am reușit, primăvara aceasta, să ajung la teatrul Nottara și să văd o piesă scrisă de un dramaturg român, Alexandru Popa. Am fost surprinsă, în mod plăcut, de cât de mult mi-a plăcut piesa și de câte întrebări naște chiar după câteva zile de la vizionare.
L-am revăzut pe Alexandru Repan, într-un rol mic, dar important și foarte credibil ca tată care nu știe să își arate sentimentele.
Mi-au plăcut mult actorii care au jucat în această piesă. Se vede că lucrează împreună ca o echipă de ceva timp (premiera acestei piese a avut loc în luna martie).Am avut impresia că le face plăcere să joace în această piesă și că se simt foarte bine în personajele pe care le interpretau.
Pe alocuri, dramă, pe alocuri comedie, dar și tragedie, piesa te pune serios pe gânduri. Pentru că se referă la lucruri în care ne putem regăsi cu toții, pentru că vorbește despre responsabilitatea pentru ceea ce facem, dar și despre vinovăție (iar românii au o obsesie pentru vinovați – am scris pe acest subiect un articol în 8 ianuarie 2023 https://vanitate.ro/?p=1401), despre iubire, despre șansă și despre realitatea vieții cotidiene.
Pe mine m-a surprins finalul piesei. Nu m-aș fi gândit că lucrurile pot ajunge atât de departe.
Mi-a plăcut că multe dintre întâmplări au fost sugerate și prezentate din perspectiva unui personaj sau altul, lăsând spectatorul să vizualizeze singur cum au avut loc lucrurile și să își formeze propria opinie despre evenimentele la care nu a participat prin intermediul oamenilor de pe scenă.
Sunt atât de multe de spus despre această piesă. Este atât de directă și, în același timp, sugestivă încât aveam momente când nu știam cum să reacționez. Uneori prea serioasă, alteori prea glumeață (chiar superficială), uneori prea sinceră, alteori prea prefăcută, uneori prea vulgară (poate este prea mult spus vulgar, dar au existat momente cu limbaj mai licențios), alteori prea sobră.
Mi-au plăcut și Vlad Zamfirescu (care a fost un Manolis foarte reușit, el fiind și regizorul piesei), Șerban Gomoi (în rolul lui Alex), dar și Dan Bordeianu (în rolul lui Ciprian). Mi-au plăcut mult și actrițele,pentru că au completat perfect jocul actorilor.
Piesa prezintă mai multe povești, mai multe drame de familie care ajung, cumva, să se întrepătrundă îndreptându-se spre un final complet neașteptat. Deși totul este gradual, totul pare să se îndrepte într-o anumită direcție, spectatorul nu este pregătit pentru surpriza pe care i-o pregătește dramaturgul în finalul spectacolului.
Este o piesă care merită văzută, simțită cu intensitate și analizată cu atenție.