Când am ales să merg să văd Menajeria de sticlă a contat foarte mult faptul că este o piesă scrisă de Tennesee Williams, iar eu văzusem filmul Pisica pe acoperișul fierbinte (despre care am scris în decembrie 2022 https://vanitate.ro/?p=1349 – film realizat după piesa lui Tennesee Williams publicată în 1955), dar și filmul Un tramvai numit dorință (despre care nu am scris, dar poate voi scrie în perioada următoare) după o piesă a aceluiași autor, publicată în 1947.
Menajeria de sticlă a fost publicată în 1944 și prezintă provocările, problemele și grijile unei familii. Subiectul (relațiile dintre membrii unei familii și modul cum fiecare dintre ei face față provocărilor vieții) este atât de actual, încât nu putem crede că a fost scrisă aproape de jumătatea secolului trecut.
În piesă este vorba despre o familie alcătuită dintr-o mamă puternică, protectoare (sufocantă pe ici pe colo), o fiică ce avea un defect fizic (extrem de sensibilă și extrem de vulnerabilă) și un fiu care lucra într-un depozit (pentru a asigura supraviețuirea familiei), deși el își dorea să fie scriitor (un coleg de-al lui de la depozit îl numea Shakespeare). O familie disfuncțională pentru că tatăl copiilor plecase de acasă pe când ei erau mici, iar mama trebuise să îi crească singură.
Nu știam la ce să mă aștept de la această piesă, pentru că în Pisica pe acoperișul fierbinte lipsa de comunicare dintre membrii familiei a fost cea care a generat probleme, dar care odată ce aceștia încep să comunice lasă loc pentru un final pozitiv, în timp ce în filmul Un tramvai numit dorință nu pare să mai existe vreo șansă de rezolvare a problemelor.
M-a surprins Menajeria de sticlă pentru că a reușit să-mi capteze atenția timp de aproape două ore. Nu m-am plictisit, nu am simțit nevoia să verific ceasul.
Deși la reprezentația la care am participat a fost o problemă tehnică în ceea ce privește iluminatul (la un moment dat o anumită lumină pe care voiau (ar fi trebuit) să o folosească, s-a defectat), lucru pentru care actrița din rolul principal s-a scuzat la finalul piesei, nu am avut timp să mă gândesc la respectiva situație. Ba chiar a fost interesant să îi urmăresc pe actori cum duc piesa mai departe, fără suportul luminilor respective. Și s-au descurcat chiar foarte bine.
Num-a ținut în priză doar construcția piesei sau geniul autorului, ci și jocul actorilor, care m-au făcut să trăiesc emoțiile personajelor alături de ei.
Deși reprezentația a avut loc într-o sală mică (cu aproximativ 50 de locuri pentru spectatori), nefiind scaune propriu zise, ci bănci puțin cam incomode, am simțit că mă doare spatele abia după ce am ieșit din sala de spectacol.