Recunoaștem că am mințit și ne asumăm consecințelor acțiunilor noastre (indiferent cât de mult ne vor afecta și cât de mult vom avea de suferit din această cauză?) sau încercăm să dăm vina pe altcineva și să fugim de responsabilitate?
Orice minciună, oricât de mică și nevinovată ar fi ea (am scris în august 2023 despre minciunile mici care ajung să ne conducă viața – https://vanitate.ro/?p=1840), are consecințe. Chiar dacă nu vrem să le recunoaștem sau să le vedem, ele există. Și zdruncină, de obicei, încrederea celui mințit în cel care l-a mințit, dar și în ceilalți.
Dar dacă la micile minciuni cu consecințe puține, lucrurile se pot rezolva simplu, fiind vorba, uneori, doar o sincopă în comunicare, la minciunile care ajung să afecteze mai multe persoane și să schimbe relații, este mult mai complicat. Pentru că, de multe ori, nu putem (nu avem cum) să știm cât de ușor pot fi răniți unii oameni și cât de mult vor avea de suferit din cauza lucrurilor pe care le-am spus (sau le-am făcut).
Așa că revin la întrebarea din titlul articolului: ce facem când consecințele minciunilor noastre sunt mai grave decât ne așteptam?
Într-o astfel de situație, suntem pregătiți să recunoaștem adevărul și să încercăm să îndreptăm ceea ce este greșit, cu riscul de a pierde repsectul și încrederea persoanelor dragi?
Sau nu recunoaștem nimic și căutăm vinovați de serviciu, pentru că nu putem să acceptăm că, din cauza noastră, am putea pierde lucruri (și oameni) dragi?
Sau recunoaștem parțial minciuna, preluând o parte din vină, dar justificându-ne foarte riguros implicarea în minciună și neacceptând întreaga vină pentru ceea ce am zis sau făcut?
Pare ciudat și fără sens să vorbim despre minciuni cu consecințe grave fără să avem un exemplu concret, doar că, fiecare dintre noi are propria percepție asupra lucrurilor, asupra sentimentelor, emoțiilor și asupra termenilor și nu aș vrea să dau exemple pe care unii le vor considera prea puțin importante.
Cred că adevărata problemă (întrebare) este dacă suntem în stare să ne asumăm consecințele unei minciuni. Adică dacă suntem destul de maturi încât să înfruntăm consecințele cuvintelor și acțiunilor noastre. Destul de maturi încât să rămânem pe loc, să nu fugim, să nu distragem atenția de la ce am zis (ca să scăpăm de vină) și să acceptăm toate lucrurile care ni se întâmplă pentru că am făcut ceva greșit.