Deși am scris în iunie 2021 despre minciuna de zi cu zi (https://vanitate.ro/2021/06/18/minciuna-de-zi-cu-zi/) și în august 2021 despre unde ne oprim cu minciuna (https://vanitate.ro/2021/08/02/unde-ne-oprim-cu-minciuna/), cred că mai sunt multe de spus (și de scris) despre minciuni și adevăr, despre secrete și momente în care ne simțim obligați (de alții, de situații) să nu spunem adevărul…
Azi îmi aminteam că am citit undeva (sau am văzut într-un film, poate?) că minciunile acestea mici (așa zis nevinovate), cele pe care le folosim des, ne învață să disimulăm, să ascundem adevărul și ne arată adevăratul caracter. Este normal să ne întrebăm dacă nu cumva o persoană care ne minte în legătură cu mai multe lucruri mici, nu cumva ne ascunde adevărul și în situații importante din viața noastră (respectiva persoană ridică semne de întrebare cu privire la credibilitatea persoanelor respective).
Poate că prinși în vârtejul minciunilor mici, pe care nu le considerăm nocive, ajungem să le acceptăm în viața noastră, să le facem loc în viața noastră și astfel să le (pre)dăm controlul asupra existenței noastre.
Este foarte ușor să facem, din obișnuință, anumite lucruri, în acest caz să ascundem adevărul sau să nu spunem tot adevărul sau să spunem ce credem noi că este adevărul.
Oamenii de azi nu mai știu să mai fie sinceri, pentru că ei au o strategie de viață, au lucruri pe care trebuie să le facă, obiective pe care vor să le atingă și, pentru a ajunge acolo unde își doresc, sunt dispuși (de cele mai multe ori) să nu spună adevărul sau să spună jumătăți de adevăr (sau frânturi de adevăr?).
Am momente când mi-e dor de oameni sinceri, de oameni care să își susțină cu argumente un punct de vedere, dar care să fie sinceri în ceea ce susțin și în ceea ce fac.
Oamenii de azi au învățat să se ascundă (oare dezvoltarea tehnologiei și apariția rețelelor de socializare are vreun rol în acest fenomen?!), să nu spună ce gândesc, să folosească multe cuvinte și expresii care nu spun nimic (preferând să se ascundă în spatele acestora) decât să fie ei înșiși.
Problema este că mulți dintre ei nici măcar nu își dau seama cât de repede au învățat să disimuleze și să nu spună ce gândesc și ajung să trăiască toată viața într-o minciună pe care au construit-o singuri, dar care, nu îi mai reprezintă, la un moment dat. Totuși, ei continuă să o susțină. Oare pentru că nu știu să trăiască altfel (decât în minciună) sau pentru că nu (mai) știu să spună adevărul?