Sau nu mai știm să fim singuri. Sau poate, ne este teamă să fim singuri cu gândurile noastre?
Am tot observat, în ultimul timp, când așteptam la rând cu diferite ocazii, că oamenii nu mai socializează atunci când așteaptă, ci preferă să scoată telefonul ca să deschidă filmulețe de pe rețelele de socializare. Deși suntem foarte aproape unii de alții, preferăm să ne pierdem timpul privind ceva pe telefon decât să intrăm în conversație cu cineva sau să ne scufundăm în propriile gânduri.
Am mai observat că atunci când aștept (când sunt nevoită să aștept) mă concentrez mai bine la gândurile mele și reușesc să îmi fac ordine în ele. Prefer să petrec (obligată de situație) puțin timp cu mine însămi și să văd ce mai am de făcut sau cum mă simt, decât să caut filmulețe sau tot felul de chestii pe rețelele de socializare prin intermediul telefonului.
Uneori, am senzația că în agitația vieții cotidiene mă pierd pe mine însămi. Atentă la ce am de făcut, concentrată să nu cumva să uit ceva sau să nu cumva să nu respect programul sau bugetul, am senzația că mă pun pe mine pe ultimul loc. Toate celelalte lucruri pe care le am de făcut sau care se adaugă liste de activități zilnice par mult mai importante decât propria mea persoană. Și nu îmi place această observație a mea.
Nu mai avem (nu știu dacă am avut vreodată!) răbdare pentru nimic, cu atât mai mult să așteptăm ceva. Dar, când suntem obligați (de circumstanțe care exced voinței noastre) să ne liniștim și să ne calmăm, cei mai mulți dintre noi nu putem face acest lucru. Și atunci scoatem telefonul și căutăm ceva de văzut pentru perioada cât avem de așteptat. Nu mai știm să tragem aer în piept sau să ne relaxăm. Și nici să profităm de câteva minute în care nu avem nimic de făcut. Pentru că suntem într-o agitație permanentă nu acceptăm, nici măcar atunci când suntem siliți să așteptăm, că este cazul să punem frână și să privim lucrurile din jur la o viteză normală.
Vrem să avem permanent mintea ocupată cu ceva, de parcă ne este frică să rămânem singuri cu gândurile noastre. Ne este frică de ceea ce am putea afla despre noi dacă nu am mai fi într-o permanentă mișcare. Sau poate ne este teamă că nu ar mai rămâne mare lucru dacă ne-am opri din permanenta alergare?