Recunosc că, de-a lungul timpului, am văzut această piesă în mai multe interpretări și, de fiecare dată, a fost o experiență frumoasă și amuzantă. Doar că Horațiu Mălăele în rolul principal al acestei piese (Francois) a fost, efectiv, genial. A reușit să joace un prost atât de bine (de obicei îi ies foarte bine acest gen de roluri), dar, în egală măsură, a reușit să joace la fel de bine și durerea unei persoane despre care ceilalți cred că este proastă.
Piesa se joacă la Teatrul Național București din 2010, este/a fost regizată de Ion Caramitru și, la început, tot el juca și rolul principal (Pierre).
În toamna anului 2025, când am văzut eu piesa, rolul lui Pierre a fost jucat de Mircea Rusu, dar comedia nu și-a pierdut din savoare. Am fost la această piesă cu cineva care mai văzuse și varianta cu Ion Caramitru și a considerat că Mircea Rusu este mai plăcut în acest rol, mai puțin acid decât Ion Caramitru.
Mi-a plăcut ce a adus fiecare actor rolului pe care l-a interpretat: personajul lui Horațiu Mălăele pe lângă faptul că nu înțelegea când greșea și ce greșea, a dovedit o capacitate deosebită de a înțelege când era tratat urât și o vulnerabilitate pe care nu aș fi crezut-o la o astfel de persoană.
Mi-a plăcut că personajul lui Mircea Rusu deși arogant, a fost cumva înțelegător cu situația lui Francois, la un moment dat.
Și mi-a plăcut mult și Alexandru Bindea în rolul inspectorului Cheval.
Pentru mine, piesa nu a fost o comedie. Sau a fost o comedie amară, chiar tristă. Și ar trebui să fim mai atenți la sentimentelor oamenilor din jurul nostru.
A fost o doamnă (o spectatoare), undeva în spatele nostru, care a râs aproape toată piesa și când era de râs și când nu era, probabil era ziua dumneaei de simțit bine.
A fost o seară frumoasă pentru că actorii și jocul lor au reușit să o facă frumoasă. Am plecat de la spectacol cu o stare de bine și cu uimirea cu privire la genialitatea lui Horațiu Mălăele care, la 73 de ani, încă mai știe să râdă de el însuși, dar și de ceilalți, dar, mai ales, știe cum să îi facă pe spectatori să râdă.
De asemenea, piesa Dineu cu proști m-a făcut să îmi doresc să revin la Teatrul Național București ca să văd și alte piese la fel de interesante și alte roluri jucate la fel de bine ca cele din seara respectivă.