M-am trezit, zilele acestea, întrebându-mă acest lucru. Și m-a uimit (m-a speriat?) răspunsul: că este foarte ușor, în lumea de azi să ne pierdem pe noi înșine. Pentru că trăim într-o lume în care doar imaginea contează, o lume în care superficialul conduce, o lume care ne învață că dacă respectăm recomandările celor care au succes vom deveni și noi de succes și, într-o astfel de lume, este foarte ușor să devenim cine trebuie să fim și să uităm cine suntem cu adevărat.
Pare ciudat ceea ce scriu eu aici, dar știu că este adevărat pentru că mi s-a întâmplat mie. Adică am avut o perioadă încât am fost atât de dornică să fiu acea persoană care să răspundă (să corespundă?) dorințelor (solicitărilor) celorlalți, încât m-am transformat într-o cu totul altă persoană. Adică mi-am reprimat propriile dorințe, mi le-am ascuns undeva în adâncul meu, pentru că am considerat că alte lucruri și alte persoane sunt mai importante decât mine. Iar acest lucru s-a întâmplat treptat, implicându-mă în tot felul de proiecte, făcând cu pasiune lucruri care îmi plăceau. Câteodată este atât de ușor să ne pierdem pe noi…
Cred că, dornici de a fi validați și confirmați, dornici de a ajunge acolo unde cred că le este locul, oamenii uită cine sunt. Uită să fie ei înșiși. Uită să se pună pe ei înșiși pe primul loc în relația cu alții. Uită că au o singură viață, care merită trăită așa cum vor ei, nu cum le spun alții să o trăiască.
Ritmul vieții de azi, rețetele de succes pe care ni le prezintă diferite persoane, nevoia de a face parte dintr-o comunitate (dintr-un grup) care are tot felul de reguli (cu unele suntem de acord, pe altele nu le înțelegem), agitația cotidiană și nevoia permanentă de bani și de tot felul de lucruri care să ne asigure un confort cât mai mare, toate acestea ne fac să ne concentrăm pe ceea ce nu este important. Nu mai suntem atenți la ceea ce contează cu adevărat pentru noi și ne trezim că trăim viețile altora. Sau că nu luăm deciziile potrivite pentru noi. Sau că nu luăm noi deciziile pentru noi. Și ne mai mirăm că suntem atât de triști… Și atât de pesimiști…
Cum am putea să fim fericiți dacă am uitat (nu mai știm) cine suntem ? Cum am putea fi fericiți când nu mai știm ce este bine pentru noi sau ce ne place? Cum am putea să fim fericiți dacă nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile mici și de victoriile zilnice asupra stresului și agitației?