Constatam, zilele acestea, că deși am trecut peste problema mea de sănătate, deși organismul se vindecă, deși am intrat (sau încerc să intru din nou) în ritmul vieții mele de dinainte, lucrurile nu stau chiar așa. Pentru că am fost foarte vulnerabilă, pentru că nu m-am putut descurca singură și a trebuit să cer sau/și să accept ajutorul altora, încă am tendința să cred că nu pot face față anumitor lucruri. Și este adevărat acest lucru într-o oarecare măsură.
Pe de altă parte, cred că perioada aceasta m-a speriat puțin. Pentru cineva obișnuit să facă majoritatea lucrurilor singur, este greu să accepte că nu le mai poate face ca înainte, că trebuie să se pregătească și să se gândească bine înainte să înceapă ceva, că trebuie să îi anunțe pe ceilalți că este în convalescență sau că a trecut puțin timp de când s-a întors la o viață normală.
Așa că, deși știu că sunt pe drumul cel bun din punctul de vedere al vindecării fizice, pe plan emoțional mai am de lucrat. Pentru că nu știu dacă sunt în stare să fac lucruri pe care înainte le făceam destul de ușor. Adică nu mă văd în stare să le fac. Nu cred că mi-am pierdut curajul, neapărat, ci cred că fragilitatea mea m-a făcut să realizez că sunt și lucruri pe care nu le pot face, chiar dacă eu nu vreau să accept acest lucru.
De multe ori, credem că este de ajuns să luăm niște medicamente sau să folosim niște dispozitive medicale și totul este rezolvat. Da, probabil că este adevărat acest lucru pentru problema fizică, pentru sănătatea organismului. Dar cum facem cu sănătatea mentală? Cum ne readaptăm noii realități? Cum acceptăm că nu mai putem face atât de repede și atât de ușor lucruri care altă dată ni se păreau atât de simple? Cum ne continuăm viața știind că nu mai suntem aceeași persoană?
De cele mai multe ori ne ocupăm de problema medicală și neglijăm ceea ce ține de psihic și emoții. Sau nu vrem să vedem și aceste părți ale vindecării noastre. Pentru că, vrem sau nu vrem, și acestea fac parte din noi și ele ne ajută să ne adaptăm noii realități și să acceptăm cine suntem în prezent. Pentru că deși credem că nimic nu s-a schimbat, în realitate, noi ne-am schimbat. Sau problema de sănătate și modul cum am gestionat-o ne-au schimbat pe noi înșine, în primul rând. Și apoi ne-au schimbat chiar și perspectiva asupra vieții, în general.