În acest week-end, într-o seară, am găsit, pe un post de televiziune, filmul din 1984 – Idilă pentru o piatră prețioasă, cu Kathleen Turner și Michael Douglas. Filmul l-am văzut acum mulți ani, cred că la începutul anilor 90 și mi-a plăcut și acum ca și atunci.
Nu e prima oară când găsesc acest film pe canalele tv, dar, de data acesta, l-am prins de la început și am avut timp și răbdare să îl văd (revăd) până la final.
Prima dată când l-am văzut mi-a plăcut acțiunea filmului (o scriitoare de romane de dragoste se duce în Columbia să o salveze pe sora ei, care fusese răpită de niște oameni răi, care voiau în schimbul eliberării o hartă pe care scriitoarea o primise de la cumnatul ei), mi-a plăcut cum s-au descurcat actorii din rolurile principale și mi-a plăcut Danny DeVito (credibil în rol de răufăcător, chiar dacă statura lui nu este una impozantă) și Manuel Ojeda (în rolul lui Zolo – răufăcătorul suprem).
Timp de 1 oră și 46 minute (la care se mai adaugă și pauzele de publicitate aferente), m-am bucurat de aventurile lui Joan Wilder (personajul lui Kathleen Turner) și Jack Colton (personajul lui Michael Douglas). Este adevărat că au fost multe momente în care era clar că se exagera (spre exemplu momentul în care Jack Colton se ținea de coada unui crocodil care înghițise piatra prețioasă pe care o căutau cu toții și încerca să îl țină pe loc, să nu sară în apă sau momentul în care un traficant de droguri o recunoaște pe scriitoare (îi recunoaște numele) și îi ajută, pentru că îi cunoștea romanele etc), dar filmul este construit astfel încât aceste exagerări să facă parte din farmecul lui.
A fost drăguț că Ralph (personajul jucat de Danny DeVito) ajungea mereu în centrul acțiunii (o dată Zolo i-a dus cerut să îl ducă la o secție de poliție unde erau afișe cu portretul robot al lui Ralph sau când Joan și Jack au fugit să caute comoara și au furat fix mașina lui Ralph care dormea în spate etc).
Doar că, de data aceasta, cu ochii maturității, am văzut și lucruri care mi-au scăpat alte dăți sau pe care nu le-am observat până acum pentru că mă concentrasem pe acțiune sau pe farmecul sau jocul actorilor.
Chiar și așa, filmul este frumos, merită văzut, are o acțiune interesantă și poate fi analizat și dincolo de suprafață (se pot identifica multe aspecte ale anilor 80 tratate cu ironie).
Iar filmul a avut și o continuare, în 1985, Giuvaerul Nilului cu aceeași trei actori în rolurile principale (Kathleen Turner, Michael Douglas, Danny DeVito).