Ideea acestui articol a pornit de la … mâncare. Cred că toți exagerăm (unii mai mult, alții mai puțin) de sărbătorile de iarnă cu mâncarea. Iar unii ajung să aibă chiar probleme de sănătate. Și totuși, chiar dacă știu că unele produse le fac rău (în cantități mari, pentru că în cantități mici nu se întâmplă nimic rău), aceștia continuă să le consume. Ba am auzit oameni care susțin că nu se pot abține să mănânce ceva, deși știu foarte bine că le va face rău.
Și, pornind de la aceste lucruri, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva acești oameni oferă un loc în viața lor și lucrurilor (situațiilor sau persoanelor) care le fac rău, deși știu că le fac rău sau se vor simți rău din cauza acestora.
În mod normal, am elimina din viața noastă lucrurile care ne fac rău. Este o chestie logică, rațională dacă vreți. Dacă ceva mă face să nu mă simt bine, nu aș avea de ce să îl mai păstrez în viața mea. Corect? Și totuși… Fiecare dintre noi are în viața lui lucruri care îi fac rău pe care nu le exclude din viața lui. Și nu pentru că nu ar putea, ci pentru că nu vrea. Pentru că acele lucruri, deși pe termen lung îl fac să se simtă rău (iar el știe acest fapt pentru că s-a întâmplat deja), pe termen scurt (sau imediat) îi oferă ceva ce el crede că îi trebuie. Am auzit pe cineva spunând că a exagerat cu ceva ce știa că o să îi facă rău (pentru că deja se simțea rău), dar că nu se putea abține să nu facă acel lucru. Era ca și când nu mai avea voință proprie.
Am ajuns să cred că unii dintre oameni acceptă lucrurile rele în viața lor pentru a se pedepsi pentru că se simt vinovați pentru ceva din viața lor.
Poate că unii dintre noi nu pot funcționa decât fiind toxici pentru alții sau fiind intoxicați de alții. Pentru că atunci când mă refer la lucruri care ne fac rău, mă refer și la alți osmeni care ne fac rău (intenționat sau nu). Rațional, ar trebui să nu ne întoarcem la cei care ne-au rănit sau ne-au făcut să suferim în vreun fel. Și totuși, există relații care supraviețuiesc timpului, deși cei implicați își fac rău unul altuia.
Așa că am ajuns la concluzia că poate percepțiile mele despre rău, despre durere, despre suferință sunt desuete, iar lumea aceasta modernă și sofisticată este complicată și greu de înțeles și preferă să păstreze în apropiere lucrurile (situațiile sau oamenii) care îi fac rău.