Apropierea noului an ne face să ne gândim la ce am făcut, ce am trăit, ce am construit anul acesta, ce nu am reușit să facem sau ce am stricat și ne îndrumă să ne gândim ce vrem de la anul care urmează. Ce vrem de la noi, de la ceilalți, de la viață… Odată cu trecerea timpului, nu ne mai propunem să realizăm atât de multe – nu mai vrem să mai mutăm munții sau să salvăm omenirea – ci doar să avem lucruri frumoase și oameni frumoși în viața noastră.
Doar că, gândindu-ne la ce am realizat în anul în curs, inevitabil ajungem să ne gândim și la ce nu am realizat. Azi mi-a zburat gândul la oameni care nu mai sunt alături de mine (din motive obiective sau de neînțeles). Oameni care mi-au fost (și încă îmi sunt) dragi, deși ei nu mai sunt lângă mine. Cumva, finalul și începutul de an ne amintesc și de lucrurile mai puțin plăcute, de momentele mai puțin plăcute și de oamenii pe care nu îi mai avem alături de noi.
Dacă începutul de an este cu speranțe de bine, cu gânduri bune pentru noul an, cu planuri pentru a avea ceea ce nu am avut și de a trăi momente frumoase, sfârșitul de an ne obligă să analizăm și ce nu a mers anul acesta, ce nu s-a împlinit, de ce nu s-a împlinit, ce putem face pentru a repara ce a fost greșit sau pentru a nu repeta greșelile…
Dacă noul an ne umple de optimism, de încredere, de tot felul de sentimente de bine, finalul de an ne amintește că nu totul este roz și că nu tot ce ne propunem se împlinește, că greșim și că avem voie să fim puțin nostalgici.
Deși încerc să mă concentrez pe lucrurile frumoase și bune care mi se întâmplă, nu trebuie să uit că mai există și oameni care nu sunt lângă mine, oameni cu care am împărțit multe, de care mă leagă amintiri pe care nu am cum să le uit (nici amintirile, dar nici oamenii alături de care am trăit momentele respective). Așa că, pentru mine, finalul de an are și momentele lui de ușoară tristețe, pentru că nu putem avea tot timpul tot ce ne dorim, dar acest lucru nu ar trebui să constituie o problemă. Pentru nimeni.
Da, putem fi nostalgici, dar nu avem voie să fim triști. Putem zâmbi amintirilor și oamenilor din amintirile noastre și să ne întoarcem în realitate și să ne creăm alte amintiri alături de alți oameni, la care să ne gândim la sfârșitul anilor următori.