Pe oricine ai întreba, îți va spune că o duce rău în timp ce alții o duc bine, deși, în realitate, marea majoritate a populației trăiește în condiții bune (în confort). Oamenii nu vor să recunoască faptul că le este bine și râvnesc la ce văd că au alții, arătându-se nemulțumiți de ceea ce au ei, de parcă tot timpul ar fi mai important ce au ceilalți (dar referindu-se doar la cei care au mai mult decât ei, niciodată nu vor să privească și spre cei care au mai puțin).
Când se întâlnesc doi cunoscuți (mai ales dacă nu s-au mai văzut de ceva timp), încep să se plângă de cît de grea este viața și de cât de greu o duc, deși, în realitate, ei o duc bine (uneori foarte bine). Ne-am obișnuit să ne plîngem de orice, de oricine și, uneori, să ne plângem chiar de milă. A ne plînge în legătură cu modul de trai a devenit o stare normală. Este anormal când cineva nu se plânge de problemele și grijile pecare le are. Respectiva persoană este privită cu neîncredere și restul oamenilor au senzația că nu se plânge pentru că nu are probleme, Oamenii nu înțeleg că se poate trăi și altfel. Adică nu este nevoie să ne spălăm rufele în public.
Chiar nu este necesar să știe toată lumea cu ce probleme ne confruntăm și cât de greu ne este. Sau ce griji avem și cât de greu ne este. Unii dintre noi chiar au nevoie de intimidate, adică nu vor să își expună viața în public. Nu văd (nu înțeleg) necesitatea cunoașterii problemelor lor de către alții, care, de cele mai multe ori, nu pot nici măcar să îi ajute. Pot, cel mult, să îi compătimească sau să le povestească propriile lor griji și probleme.
Oare ne place să facem pe victimele? Sau ne place când noi și problemele noastre suntem în centrul atenției celorlalți? Faptul că ne plângem, oare ne ajută să găsim soluții în rezolvarea problemelor? Sau ne ajută doar să apărem ca niște plângăcioși și neputincioși în ochii celorlalți?
Căutăm consolare sau soluții la oamenii care au trecut prin probleme similare?
Uneori am senzația că oamenii nu mai sunt atât de puternici cum erau în timpurile de demult. Par fragili, delicați, ușor de rănit sau de jignit. Da, este adevărat toți avem vulnerabilitățile și sensibilitățile noastre. Dar parcă trăim o epocă în care nu mai știm să fim puternici. Sau nu mai suntem învățați să fim puternici. Nu mai știm să mai luptăm pentru ce vrem și ce ne place și ne complacem în realitatea cotidiană, fără a încerca să schimbăm ceva. Daor ne plângem cât de rău o ducem și cât de grea este viața.