Pentru că întâlnesc din ce în ce mai multă răutate în jurul meu, am ajuns să mă întreb ce o generează. Pentru că efectele răutății umane sunt văzute, recepționate și simțite de o grămadă de persoane care trăiesc în jurul celor ce au acceptat răutatea ca stil de viață, eu, în astfel de cazuri, sunt mai interesată de cauze, nu de efecte.
Adică mă întreb ce poate transforma un om dintr-o ființă normală, în una care se bucură de suferința altuia, care găsește plăcere în a-i chinui pe ceilalți (da, știu a chinui pare un termen prea dur în acest context, doar că uneori răutatea oamenilor are fix acest efect asupra victimelor sale).
Mă uimește răutatea oamenilor pentru că îmbracă tot felul de forme, la care nu m-am gândit vreodată. Iar acest lucru îmi demonstrează că unii oameni nu sunt doar nefericiți și nesiguri, ci că au adunat în ei atâta neîmplinire și frustrare încât găsesc plăcere în a-i trata urât pe ceilalți sau a-i vedea pe alții trecând prin situații umilitoare sau a-i supune unor astfel de lucruri.
Mi-am propus să nu scriu, pe acest site, despre lucruri urâte, rele, neplăcute, dar cred că a încerca să aflu de unde vine răutatea oamenilor este ceva din care putem cu toții învăța.
Oamenii de azi nu mai dau șanse celorlalți să îi cunoască. De teamă să nu aibă de suferit. Sau ca să se protejeze de suferință. Problema este că trăind astfel ajung să fie singuri. Foarte singuri. Izolați de tot și de toate. Duc o viață tristă, fără trăiri adevărate și fără legături reale și puternice.
Oamenii de azi sunt foarte pragmatici, foarte buni organizatori, foarte ancorați în realitate, știu ce vor și știu cum să obțină ce vor. Doar că, în drumul către obținerea lucrului dorit ajung să facă lucruri care nu le plac, ajung să sacrifice oameni dragi și relații apropiate, ajung să piardă din vedere esența vieții, doar pentru că se concentrează pe a obține ceva ce nici măcar nu le furnizează prea multă satisfacție atunci când îl obțin, în cele din urmă. Uită că, în viață, în afara de lucruri, avem nevoie de oameni apropiați cu care să împărțim momentele plăcute și pe cele mai puțin plăcute, avem nevoie de încurajări și umeri pe care să plângem, avem nevoie de o vorbă bună, de o încurajare sau de un zâmbet, de o îmbrățișare sau de o strângere de mână pe care, dacă rămânem izolați și singuri așa cum credem că ar trebui să trăim, nu le putem avea.