Am găsit această expresie într-un film și nu am fost de acord cu ea. Dar, cumva, mi-a rămas întipărită în minte. Apoi personajul care a rostit-o a nuanțat-o precizând că în momentul în care se cunosc, oamenii se judecă unii pe alții (după aspect, după atitudine etc.).
Chiar și așa, tot nu cred că toată lumea judecă pe toată lumea. Este adevărat că ne observăm (analizăm?) unii pe ceilalți și credem unii despre alții lucruri care este foarte posibil să nu fie adevărate. Dar nu cred că judecăm chiar tot. Și toate.
Nu cred că suntem chiar atât de impulsivi încât să judecăm toată lumea din jurul nostru (cred că n-am avea timp fizic ca să îi judecăm pe toți – ca să glumesc puțin), dar este adevărat că ne creăm imagini și impresii despre cei pe care îi cunoaștem fără să ne bazăm pe lucruri (sau fapte) reale.
Toți ne formăm impresii despre oameni, situații sau lucruri fără să avem acces la informații reale sau fără să avem date certe. Dar a judeca pe cineva înseamnă mai mult decât atât. Înseamnă să acuzi pe cineva de ceva ce nu știi că (dacă) a făcut, să crezi și să cauți argumente despre vina cuiva într-o situație pe care nu o cunoști deloc sau o cunoști parțial (eventual doar din punctul de vedere al uneia din părțile implicate), să arăți cu degetul atunci când nu știi nimic despre situația la care te referi…
A judeca se referă, de multe ori, la a găsi pe cineva vinovat fără să îi acorzi prezumția de nevinovăție și fără să fii interesat și de alte puncte de vedere privind situația respectivă.
Dacă doar facem observații cu privire la oameni, situații sau lucruri noi nu pare a fi judecarea cuiva. Doar că noi trăim vremurile acestea de viteză, în care totul se desfășoară rapid, în care totul trebuie să fie pe repede înainte, în care totul se consumă foarte intens, vremuri în care etapele de la observație la judecare se ard și este foarte posibil ca cineva să judece pe altcineva imediat după ce abia îl cunoaște.
Pentru că totul se întâmplă contratimp, pentru că suntem permanent în lipsă (criză?) de timp, pentru că părem că alergăm după cine știe ce (sau chiar alergăm?), nu mai știm să privim oamenii și să îi analizăm după propriiile noastre standarde, ci preferăm să luăm de bun ce ne spun alții și să preluăm, astfel, frustrările, refulările, neîmplinirile, nefericirile și tristețile altora reflectate în modul în care îi privesc pe ceilalți. Și ajungem să ne comportăm urât cu o persoană care nu ne-a făcut nimic. Sau ajungem să disprețuim sau să ignorăm o persoană doar pentru că altcineva ne-a spus ceva răutăcios despre ea.