Uneori, mi se pare că trăim vremuri în care doar se distruge ceva (oameni, relații, clădiri vechi etc) și parcă nimeni nu mai construiește ceva.
Sunt de acord că a construi presupune un efort foarte mare și că oamenii deazi nu mai au chef, răbdare sau timp pentru a construi ceva. Așa cum am scris deja, oamenii moderni vor doar modele pe care să le copieze și se mulțumesc cu atât. Nu sunt interesați să construiască ceva solid. Societatea este condusă desuperficialitate și este caracterizată de superficialitate. Oamenii privesc doar imaginea și se mulțumesc cu ce văd, nu încearcă să afle ce se află în spatele aparenței și ce se ascunde în spatele imaginii respective.
Așa că sunt uimită că, într-o lume care nu vrea să construiască prea mult (spre deloc), majoritatea este dispusă să ajute la distrugerea cuiva (lucru sau persoană sau relație). Este ca și cum această societate este plină de frustrare și ne bucurăm cu toții atunci când cuiva nu îi merge bine și sprijinim distrugerea, fără să ne gândim la eforturile depuse pentru construirea acelui lucru, sufletul pe care l-a pus cineva în crearea acelui lucru sau acelui concept sau acelei relații.
Încă este foarte ușor să aruncăm cu piatra, fără să încercăm să ne punem în locul persoanei pe care o distrugem. După mii de ani, încă nu știm să fim empatici, nu știm să gândim cu propria noastră minte, ne lăsăm influențați (manipulați sau controlați, dacă vi se par mai potriviți acești termeni) de alții (de majoritate?) și reacționăm (luăm poziție, atacăm) înainte să știm prea multe despre situația la care ne referim.
Dacă noi, ca oameni, nu am construit ceva, de ce vrem să distrugem? De ce simțim nevoia să aderăm la grupuri care susțin distrugerea cuiva și nu încercăm să aflăm cum să construim ceva? De ce ne atrage partea negativă și nu cea pozitivă? Da, este adevărat că a construi înseamnă a investi timp, atenție, concentrare, abilități de tot felul, înseamnă efort și multă muncă, în timp ce a distruge este simplu și ușor: de multe ori se realizează cu un cuvânt sau cu un gest.
Și totuși, de ce distrugem ce nu am construit? Da, este și frustrare, este și neîmplinire, dar cred că este multă nefericire. Atunci când suntem nefericiți vrem ca și ceilalți să fie la fel ca noi (ne deranjează bucuria sau fericirea altora).
Dar de ce nu încercăm să ne canalizăm energia aceasta negativă în ceva bun, ceva frumos și să încercăm să construim ceva, ca să iasă ceva pozitiv din ceva rău?
Din ce văd că se întâmplă în jurul meu, o să rămân cu aceste de ce-uri, pentru că oamenii nu vor să depună eforturi, sunt foarte comozi, deși au așteptări mari de la viață și de la ceilalți.