Pentru că totul, în ziua de azi, este marketing, pentru că toată lumea a învățat să își facă publicitate pentru orice și din orice, am senzația că nu mai avem controlul asupra vieții noastre, că publicitatea este cea care ne conduce.
Adică suntem educați (influențați, dacă vreți) să ne dorim anumite lucruri, să facem tot ce putem (să obținem bani) ca să ne cumpărărăm ceea ce ni se sugerează să avem. Parcă totul este de vânzare (uneori am senzația că și oamenii sunt de vânzare. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, unii chiar sunt de vânzare sau se oferă pentru a fi vânduți…).
Parcă muncim doar pentru a ne cumpăra lucruri, parcă suntem setați pentru a achiziționa cât mai mult și atât. Este adevărat că suntem o societate de consum și consumăm mult și multe, dar parcă nu acest lucru ar trebui să ne definească.
Publicitatea ar trebui să fie la capitolul și altele în viața noastră și nu la capitolul prioritate (sau să ne stabilească prioritățile).
Ne-am obișnuit ca publicitatea să facă parte din viața noastră. Și nu este un lucru rău, pentru că având (strângând) informații despre un produs (sau un serviciu) ne dăm seama dacă vrem acel lucru, dacă ni se potrivește, dacă avem sau nu nevoie de el…
Doar că azi parcă totul este despre publicitate. Parcă nu mai este loc în viața noastră și pentru sentimente, pentru lucruri care nu costă bani, pentru ceea ce este dincolo de bunurile materiale. Parcă totul, azi, se cumpără: de la dragoste la prietenie, de la loialitate la veselie, de la experiențe (de tot felul) la lipsa experienței (noutăți și provocări). Parcă oamenii nu mai știu să evalueze nimic decât din prisma puterii financiare. Nu mai contează calitatea umană, nu mai contează cum ne simțim sau cum se simt ceilalți, nu mai contează experiența sau profesionalismul, nu mai contează cinstea și corectitudinea, nu mai contează sinceritatea și dorința de a ajuta. Contează doar puterea de cumpărare a fiecăruia dintre noi.
Cumva, am ajuns fiecare dintre noi un produs, evaluat de ceilalți în funcție de cât de multe își permite (din punct de vedere financiar), nu în funcție de ceea ce este și ce oferă ca om. Adică ne-am transformat în niște lucruri și ne raportăm unii la alții ca la niște bunuri. Nu mai suntem empatici, nu mai suntem în stare să înțelegem durerea cuiva, neputința altcuiva, nesiguranța unuia sau incapacitatea de a comunica sau de a se adapta a altuia.
Ne raportăm unii la alții ca la niște mărfuri: dacă nu ne mai oferă ceea ce așteptăm scăpăm de ei, adică îi aruncăm sau îi îndepărtăm, îi izolăm (ca și cum am arunca un produs într-un sertar și am uita de el).
Am pornit, în acest articol, de la întebarea dacă publicitatea ne conduce viața și am ajuns la faptul că noi toți ne tratăm pe noi înșine și pe ceilalți ca pe o marfă. În aceste condiții, este de înțeles de ce publicitatea ne conduce viața, nu?