Și nu mă refer la războaie în adevăratul sens al cuvântului (cum sunt cele din Ucraina sau Israel), ci la războaiele mici ale oamenilor cu semeni ai lor.
Deși pare un cuvânt greu, război, nu mă folosesc chiar și atunci când este vorba de un om sau câțiva oameni, pentru că agită atât de mult oamenii, pentru că are efecte dezastruoase pentru cei direct implicați, dar și pentru cei apropiați acestora, dar și pentru că fac victime colaterale (oameni care nu au nicio legătură cu conflictul respectiv, dar care au de suferit, într-un fel sau altul, de pe urma lui).
Credeam că războaiele despre care am învățat la școală la orele de istorie și rîzboiale pe care le vedem la televizor sau în filme și, mai ales, consecințele acestora asupra soldaților, membrilor familiilor acestora, dar și asupra tuturor membrilor societății au convins omenirea să facă tot ce se poate pentru ca astfel de lucruri să nu mai existe. Și totuși, mereu mai apar conflicte mici care explodează și ajung importante, dar ne și afectează pe toți.
Nu înțeleg războaiele mici dintre oameni. Înțeleg că toți avem orgolii, că toți avem dureri și suferințe, că toți avem momente mai puțin bune (sau mai puțin plăcute) când suntem irascibili sau nervoși, dar nu înțeleg de ce ajung oamenii să se urască (uneori generații întregi ajung să se implice în astfel de conflicte) pentru ca, atunci când încerci să afli cauza conflictului, să afli că era o chestie care se putea rezolva simplu dacă fiecare dintre părți avea bunăvoință și accepta să asculte și doleanțele celuilalt.
Înțeleg că toți avem momente când, fiind răniți, avem tendința de a-i face și pe cei din jurul nostru să se simtă la fel.
Înțeleg că unii dintre noi vor să aibă tot timpul dreptate.
Înțeleg că ne deranjează comportamentul altora și vrem să îi facem să înțeleagă acest lucru.
Chiar înțeleg și neastâmpărul unora dintre noi, care simt nevoia să fie mereu agitați, mereu în priză, mereu pregătiți de luptă, mereu gândind strategii de tot felul.
Dar nu înțeleg de ce degenerează astfel de situații în conflicte care ulterior devin părți ale unor adevărate războaie între oameni ce durează perioade lungi de timp.
Înțeleg că atunci când suntem nervoși, supărați, triști, neînțeleși, răniți nu știm să comunicăm și aruncăm în jur doar emoții negative. Dar, când a trecut suficient timp pentru a ne lămuri asupra situației ce a generat conflictul, nu ar trebui ca, la un moment dat, să avem puterea și curajul de a spune stop? Sau puterea și curajul se epuizează în lupte și nu mai rămâne niciun strop pentru a căuta pacea sau pentru a rezolva cumva conflictul?