Mă tot gândesc, în ultimul timp, la nevoia oamenilor de azi de a se reinventa, la nevoia de a-și depăși situația și la strategiile pentru a ajunge mai departe decât suntem acum. Este în ordine pentru cineva tânăr să își construiască un viitor mai bun și să își dorească mai mult. Dar cum este cu persoanele mature? Ele mai pot sau nu mai să își dorească mai mult decât ceea ce au? Ne oprim la un moment dat pentru că suntem mulțumiți cu ceea ce avem sau ne luptăm pentru a merge mai departe, sacrificând liniștea și fericirea noastră și a celor dragi? Unde este limita?
Unii dintre noi sunt învățați, de tineri, să sacrifice lucruri pentru cei dragi și nu pentru că i-ar fi învățat cineva, ci pentru că au primit lecții de la viață (sau d ela cei din jur sau cei pe care îi idolatrizau) și au acceptat și au pus în practică faptul că este necesar să lase de la ei. Ce fac acești oameni când ajung la maturitate și pierd lucrurile (și oamenii) pentru care s-au sacrificat?
Apoi sunt oameni care au primit, în viață, totul pe tavă și nu știu ce înseamnă să lase de la ei, știu doar că nevoia și plăcerea lor este importantă și că nevoile și plăcerile celorlalți sunt pe plan secund. Ce fac acești oameni când trebuie să depună eforturi pentru a avea lucrurile cu care erau învățați?
Pentru că m-a frământat subiectul, am tot scris despre fericire și am ajuns la concluzia că aceasta nu durează și că depinde destuk de mult de fiecare dintre noi să fie fericit.
Oare oamenii care își doresc tot timpul mai mult, știu să fie fericiți? Știu să savureze momentul în care au obținut cel mai mult de la viață și știu să se oprească din căutare și să se bucure de ceea ce au?
Sau toată viața înseamnă o căutare și dacă ne oprim înseamnă că ni se termină viața?
Oamenii care nu își găsesc locul, oamenii care sunt permanent pregătiți să își depășească limitele și să caute altceva nu sunt deloc liniștiți. Sunt în permanentă mișcare și nu realizează că au fost fericiți decât mult după ce a trecut perioada respectivă.
Întrebarea rămâne: care ne sunt limitele în a ne dori tot felul de lucruri? Sau nu avem limite (nu există limite)?
Parcă suntem împinși să ne dorim lucruri de care, după ce le avem, nu știm să ne bucurăm (oare pentru că nu ni le-am dorit, ci ni s-a sugerat să ni le dorim?).