Am auzit această expresie într-un film și mi-a rămas cumva gândul la ea. Pentru că noi credem că viața noastră înseamnă vârsta pe care o avem și anii pe care i-am trecut până în prezent.
Dar viața noastră nu este marcată doar de trecerea timpului. Putem să avem 40 de ani și să ne comportăm ca niște adolescenți sau putem să fim adolescenți și să gândim ca niște oameni maturi. Cu alte cuvinte nu trebuie să corespundem unei anumite perioade de timp ca să ne simțim bine în pielea noastră. Sau nu trebuie să ne comportăm într-un anume fel pentru că ne judecă ceilalți.
Viața ar trebui să însemne altceva. Și mi-a plăcut cum a spus personajul din serial (cred că un film serial) că viața noastră este un șir de momente pe care le prețuim, nu doar pentru că sunt trecătoare, ci pentru că alcătuiesc viața noastră (sau ceea ce ne place să numim viața noastră).
Pentru că trăim în realitate și avem nevoie de o grămadă de lucruri ca să trăim în lumea de azi, trebuie să muncim pentru a avea posibilitatea de a ne permite toate aecste lucruri (educație, acces la tot felul de facilități etc). Și concentrându-ne pe ziua de mâine sau pe ceea c ear trebui să avem zilele următoare, începem să uităm de noi înșine. Uităm să trăim. Doar existăm și atât. Nu mai știm să mai privim în noi înșine, nu mai știm să mai fim sincere cu noi înșine, nu mai știm ce vrem, nu mai știm ce (sau în ce) să credem, ne lăsăm purtați de ceilalți și de prioritățile impuse de alții.
Dar ce facem când lucrurile pe care și le doresc alții (majoritatea), nu ni se potrivesc nouă? Când aceste priorități nu ne satisfac nevoile? Când nu ne regăsim în ceea ce stabilesc alții că trebuie să fim sau să avem?
Mai știm să ne regăsim pe noi înșine? Oare mai este posibil să ajungem la persoana din interiorul și să reușim să aflăm ce își dorește cu adevărat de la viața și cum vrea să trăiască?
Suntem în stare să adunăm cât mai multe momente frumoase pe care să le prețuim în anii bătrâneții? Atunci când privim în urmă și evaluăm ce am făcut și ce am avut, suntem în stare să spunem (să declarăm) că nu am trăit degeaba?
Ce sens mai are viața dacă, la finalul ei, constatăm că nu am trăit viața noastră, ci viața celor care ne-au impus să atingem obiective sau a celor care au crezut că știu mai bine decât noi ce ne dorim în viață?