În urmă cu ceva timp, am achiziționat bilete la avanpremiera spectacolului Don Quijote de la Teatrul Nottara. Am avut o strângere de inimă atunci când le-am cumpărat, pentru că știam că nu este o piesă ușor de înțeles și că s-ar putea să nu fie potrivită pentru mine.
Nu mai fusesem la teatrul Nottara de 20 de ani, iar sala Horia Lovinescu (de pe bulevardul Magheru), a fost o surpriză plăcută pentru mine. Sala a fost plină (nu știu dacă la balcon era plin, dar jos, unde am avut bilete, erau ocupate toate scaunele).
Când a început personajul principal să cânte, nu am fost foarte uimită. Mă așteptam cumva la acest lucru. A fost, însă, o surpriză majoră pentru două doamne în vârstă care stăteau pe rândul din fața mea. Inițial, cele două femei s-au uitat lung una la cealaltă, iar, după 15 – 20 de minute au părăsit sala și nu s-au mai întors.
Am trecut și peste faptul că, deși nu scria nicăieri în prezentarea de pe site, spectacolul era unul muzical. Mă așteptam să fie destul de greu de înțeles (cred că digerat era termenul potrivit, deși se referă, de obicei, la mâncare), dar a devenit greu de suportat în momentul în care actorii, care alergau peste tot pe scenă, începeau să cânte obosiți fiind de la atâta efort. Și cred că a mai fost ceva care m-a deranjat pe mine: faptul că întregul decor era foarte simplu, trebuia permanent să fi atent să înțelegi unde este și ce face personajul, dar și faptul că unii actori făceau mai multe roluri și trebuia să fi atent să observi care din personaje este la momentul prezent.
Nu păream doar eu în dilemă. Și oamenii din sală păreau cam la fel de descumpăniți și nu prea știau cum să reacționeze la ceea ce se întâmpla pe scenă. Până la urmă, după o oră și puțin, am hotărât (împreună cu persoana cu care am mers la teatru) să ne retragem, pentru că ne era de ajuns. După ce am ieșit din sală, ne-am luat hainele de la garderobă și persoana care m-a însoțit a mers la toaletă, iar doamnele de la garderobă m-au întrebat de ce plecăm, dacă nu cumva nu ne place spectacolul, iar eu le-am răspuns că reprezentația nu este pentru mine, probabil pentru alții (pentru cei care au rămas în sală până la final).
A fost prima dată în viața mea când am ieșit de la o piesă de teatru atât de repede, pentru că nu am suportat să stau până la final (și am văzut multe piese de-a lungul timpului, iar unele chiar au fost niște experimente, dar tot am rezistat, cu stoicism, până la final).
Poate că nu aș fi scris despre această experiență, dacă nu aș fi văzut săptămâna trecută la Happy café, o recomandare pentru acest spectacol. Și m-am gândit să scriu și despre părerea mea referitoare la piesa Don Quijote de la teatrul Nottara.