Astăzi m-am întâlnit cu un fost coleg de școală pe care nu l-am mai văzut de mulți ani (cred că 20 de ani sau chiar mai bine). A fost o surpriză totală pentru mine.
Cred că primul lucru de menționat (mai în glumă, mai în serios) este faptul că, deși nu ne-am văzut de atât de mult timp, ne-am recunoscut, totuși, unul pe celălalt. Cred că el m-a recunsocut primul și a venit hotărât spre mine, iar eu, privindu-l și încercând să înțeleg ce este cu persoana respectivă și ce ar putea vrea de la mine, mi-am dat seama cine este și, pentru câteva minute cât a durat revederea (pentru că amândoi eram prinși între întâlniri cu alte persoane), m-am simțit ca la 20 și ceva de ani. Și mi-a plăcut să mă simt așa: fără griji, fără obligații, fără prea multe responsabilități, pur și simplu tânără și plină de viață. Uitasem cum eram la vârsta aceea. Avem tendința, cu toții, să ne lăsăm purtați de viață, de ceea ce ni se întâmplă acum sau să ne facem griji pentru ce urmează și uităm că am fost și noi tineri și cum ne simțeam atunci.
Am zâmbit toată ziua după această scurtă întâlnire. Pentru că mi-am amintit cum era viața când aveam 20 și ceva de ani și pentru că viața mea de atunci era frumoasă. Dar și viața mea de acum este frumoasă. Doar că este altfel decât atunci.
Cred că mi-a plăcut să cred, preț de câteva minute, că mai am 20 și ceva de ani. Doar că acum văd lucrurile altfel decât atunci. Atunci erau mai simple, acum sunt mai complexe (complicate, uneori). Da, cred că mi-am dorit (pentru câteva clipe) simplitatea vieții de atunci, modul cum vedeam viața și modul cum trăiam viața atunci.
Iar, apoi, a venit reversul medaliei. Amintindu-mi de vremurile de altă dată, mi-a răsărit în memorie și o persoană care atunci era importantă pentru mine, dar care acum nu mai este printre noi. Și mi s-a făcut dor de ea. Pur și simplu. Aproape că mi-au dat lacrimile, pentru că persoana face parte integrantă din amintirile mele din perioada respectivă.
Așa că zâmbetul meu s-a mai domolit. Și m-am întristat. Și am înțeles de ce amintirile au o aromă dulce amăruie: pentru că vorbesc despre cine am fost, despre cum eram, dar și despre oameni care acum nu mai pot fi lângă noi. Oameni care fac parte din amintirile noastre, care vor rămâne mereu în inimile și mințile noastre, dar de a căror prezență nu ne mai putem bucura vreodată.
Cam așa este viața: un amestec de dulce amărui, de lucruri frumoase și de lucruri mai puțin frumoase, de lucruri bune și de lucruri mai puțin bune, depinde doar de noi cum le îmbinăm ca să ne bucurăm de ea până la capăt.