Privind în jurul meu, văd oameni mereu supărați pe ceilalți, mereu deranjați de ceva, mereu atașați de emoții negative. Nu mai știm să mai fim buni, să gândim frumos și să credem că lumea are și multe părți pozitive. Ne concentrăm pe partea negativă a vieții, ne consumăm energia cu aceste lucruri și le pierdem din vedere pe cele frumoase.
Azi, mă gândeam că, oferind înțelegere oamenilor din jur, aceștia devin mai binevoitori și mai atenți la ceea ce spun sau la ceea ce le cer.
Cred că am uitat cu toții să oferim bunăvoință și să încercăm să ne punem în locul celuilalt. Am devenit exigenți, critici, judecători, răzbunători, purtători de/luptători în misiuni pe care nu le cunoaștem prea bine și uităm să fim oameni.
Uităm să oferim o vorbă bună celui din fața noastră.
Uităm să zâmbim oamenilor care par triști sau nefericiți.
Uităm că, la fel ca noi, și cel căruia ne adresăm pentru rezolvarea unei probleme sau pentru a obține o informație are probleme similare cu ale noastre.
Avem pretenții și așteptări, dar uităm că suntem cu toții oameni. Deci imperfecți.
Unul din sensurile cuvântului înțelegere, așa cum apare în Dicționarul Explicativ al Limbii Române pe care îl am, dar și în dex online este bunăvoință, compasiune față de situația cuiva, iar bunăvoința este purtarea sau atitudinea binevoitoare față de cineva, îngăduință.
Da, cred că am uitat să fim îngăduitori unii cu ceilalți. În vâltoarea vieții cotidiene, avem senzația că doar noi și nevoile noastre sunt importante. Sau că doar atingerea standardelor sociale contează.
Uităm că societatea este alcătuită din oameni, nu din instituții. Și nici din teorii.
Mi-aș dori ca oamenii să fie mai atenți la ce se întâmplă în jurul lor și mai ales cu oamenii din jurul lor. Dacă ne dorim să fim înțeleși de ceilalți, trebuie să îi înțelegem și noi. Nu doar noi contăm. Ci toți contăm.
Azi mă gândeam că oferind cuiva puțină răbdare și puțină înțelegere, am reușit să fac acea persoană să mă asculte și să fie mai receptivă la solicitarea mea. Și mi-am dat seama că efortul meu a fost destul de mic, dar rezultatul a fost important.
Și atunci, de ce nu avem răbdare și, mai ales, înțelegere (îngăduință, dacă vi se pare că sună mai bine) pentru ceilalți?
De ce îi tratăm ca pe niște lucruri de care le folosim, când putem să le oferim puțină bunăvoință și să obținem un om care ne va fi alături de câte ori vom avea nevoie de el?
De ce nu mai știm să mai comunicăm unii cu ceilalți? Sau, poate că întrebarea corectă este, de ce nu mai vrem să mai comunicăm cu ceilalți? S-ar putea ca ceea ce câștigăm în plan emoțional să fie mult mai important decît ceea ce câștigăm în plan material.