M-am trezit întrebându-mă acest lucru atunci când am văzut disprețul unor oameni în momentul în care le-am spus că sunt lucruri și domenii la care nu mă pricep.
Ați observat că oamenii au pretenția să ne pricepem la domeniile pe care ei le cunosc (le gestionează)? Fără să îi intereseze cine suntem, de unde venim și dacă avem vreo legătură cu domeniul respectiv? Pur și simplu ei se așteaptă să avem cunoștințe în domeniul în care ei profesează sau au vreun interes. Și atât.
Așa că am ajuns să mă întreb dacă putem fi buni în toate domeniile? Sau dacă suntem în stare să cunoaștem, la același nivel, toate domeniile? Și mi-am dat seama că este imposibil acest lucru. Chiar dacă mulți ne vor privi cu dispreț, ne vor trata cu superioritate sau vor avea o reacție nepotrivită (nemulțumiți că nu cunoaștem domeniul lor de competență), nu avem cum să știm totul despre toți și toate.
Cunosc oameni care să străduiesc că învețe cât mai mult despre cât mai multe domenii, dar și ei sunt prinși pe picior greșit din când în când.
Eu am renunțat să încerc să știu puțin din toate. Poate pentru că am văzut că, de fapt, nu știam mare lucru despre niciunul din domeniile respective. Sau pentru că prefer să mă rezum la domeniile cu care am o legătură, pe care le înțeleg și le cunosc. Despre celelalte am timp toată viața să învăț, dacă mă vor interesa vreodată.
Standardele societății de azi ne obligă să fim și frumoși, și prezentabili, și deștepți, și pregătiți, și specializați etc. Adică noi ar trebui să fim niște superoameni. Nimeni nu mai ține cont de faptul că, în fond, suntem niște ființe care, dincolo de ceea ce ni se cere, de ceea ce ne dorim, de ceea ce avem, suntem oameni. Adică avem momente bune și momente mai puțin bune, zile în care toate merg strună și zile în care nimic nu ne iese. Avem sentimente, nu suntem niște roboți programați doar să facem niște activități și doar să fim buni (eficienți?) în domeniile în care lucrăm. Avem nevoie și de încurajări, și de umeri pe care să plângem, și de cineva care să ne asculte problemele, și de mulțumiri (atunci când facem ceva bine) sau de recunoașterea eforturilor (și meritelor, de ce nu?).
Trăim vremuri în care nu mai contează indiviul (omul), ci grupul (colectivul sau comunitatea, cum vreți să spuneți). Adică ce își dorește omul (fiecare dintre noi) rămâne în plan secund, după ceea ce vrea să realizeze comunitatea.
Și nu știu dacă acest lucru este o evoluție sau o involuție. Încă mai deliberez…