Sau poate ar trebui să întreb altfel: de ce oamenii nu își respectă obligațiile asumate? Ca să fiu mai clară: cineva care a spus că mă va ajuta într-o situație (pentru că nu pot să fiu în mai multe locuri în același timp), m-a anunțat cu câteva minute că nu mă mai poate ajuta. De fapt, nu m-a anunțat. Adică după ce am stabilit ce este de făcut și cum se vor desfășura lucrurile, după ce mi-am văzut de programul meu bazându-mă pe faptul că are cine să gestioneze situația respectivă, m-am trezit sunată de oamenii cu care trebuia să mă întâlnesc care mi-au spus că persoana cu care trebuiau să se vadă le-a transmis că a intervenit ceva și nu mai poate ajunge la întâlnire.
Am fost foarte supărată pe moment. Eram foarte hotărâtă să am o discuție serioasă cu persoana pe care mă bazasem, hotărâtă să o fac să înțeleagă ce și cât a greșit.
În schimb, după ce am rezolvat situația (pentru că am reușit să ajung eu la întâlnire, cu o întârziere de un sfert de oră și să le ofer celor cu care aveam întâlnire ceea ce aveau nevoie), mi-am dat seama că nu are sens să mă enervez sau să consum timp sau energie cu ceea ce s-a întâmplat.
I-am spus persoanei că m-a dezamăgit și nu mai am încredere în ea pe viitor, lucru ce a deranjat-o, pe moment. Dar, pe termen lung, a părut să fie destul de împăcată cu situația.
Și am fost uimită de cât de ușor trec unii oameni peste momente în care au dovedit că nu te poți baza pe ei. Eu nu pot fi astfel, dar aceasta este, deja, o altă discuție.
Analizând întreaga situație am ajuns la concluzia că persoana pe care mă bazasem a tratat cu superficialitate întregul moment, deși era important și pentru ea respectiva întâlnire. I s-a părut în regulă să se concentreze pe altceva și să îi lase pe oamenii respectivi să îmi spună că ea nu îi poate primi sau ajuta.
Sunt de accord că trăim într-o societate în care superficialitatea este prezentă peste tot, dar, atunci când este vorba de lucruri care ne afectează, atunci când suntem obligați să facem lucruri și nu le facem, parcă este mai mult decât superficialitate.
Dacă ar fi venit această reacție de la un tânăr/o tânără de 20 de ani, atunci poate aș fi înțeles superficialitatea, dar venind de la o persoană de peste 45 de ani, chiar nu știu cum să interpretez lucrurile.
Acum nu mai sunt dezamăgită (poate am fost, inițial, acum știu că nu mă mai pot baza pe persoana respectivă), sunt doar tristă că am în jur astfel de oameni.