Pentru că alegem să trăim în agitația lumii de azi, pentru că nu mai știm (nu mai vrem?) să mai luăm și pause, pentru că nu mai știm să ne mai relaxăm sau să ne deconectăm de la viteza lumii de azi, ajungem la sfârșitul zilei (și nu numai!) foarte obosiți. În aceste condiții, ce fel de viață ducem? Ne mai putem bucura de viață când suntem atât de obosiți? Ne lasă oboseala să ne trăim viața?
Privind în jurul meu gîsesc oameni prea obosiți ca să mai trăiască. Prea absorbiți de lucrurile pe care cred că și le doresc și prea obosiți de eforturile depuse în acest sens. Și atunci: ce sens mai are viața dacă suntem prea epuizați ca să ne bucurăm de ea?
Nelămurirea mea este legată de faptul că fiecare dintre acești oameni obosiți realizează starea lor și faptul că nu se pot bucura de viață fiind astfel, și totuși nu fac nimic pentru a încerca să se relaxeze sau să se mai degreveze de activitățile pe care singuri și le planifică.
Adevărul este că, la un moment dat, devenim dependenți de starea noastră de agitație. Poate de adrenalina pe care o avem în astfel de momente?
Din câte îmi amintesc unii din actorii de la Hollywood s-au tratat de diferite forme de epuizare (în America există chiar clinici care tratează astfel de persoane), adică nu este de glumit cu formele avansate de oboseală.
Dar eu nu vreau să vorbesc despre ce li se întâmplă actorilor din America, ci despre ceea ce ne afectează pe noi, oamenii de rând.
Adică despre nevoia noastră de a ne simți utili, de a face ceva (pentru a nu ne plictisi – pentru că ne este teamă de plictiseală), de a fi în priză, de a cunoaște tot despre toți, de a avea ce au ceilalți (și pe deasupra, dacă este posibil), de a ne lăuda cu ce avem, de a vorbi (comenta?) despre toate lucrurile (pe care le cunoaștem și pe care nu le cunoaștem).
Unii nu știu să trăiască decât obosiți. Adică nu știu ce pot face cu ei înșiși sau cu timpul lor dacă nu sunt obosiți. Unora le este teamă să trăiască fără oboseală, pentru că ar însemna să petreacă mai mult timp cu ei înșiși și le este teamă (de ei înșiși sau de ce ar putea face ei cu ei înșiși, de ce ar putea afla despre ei înșiși…).
Cred că oamenii pot (sau au învățat) să trăiască și fiind permanent obosiți, dar nu știu dacă existența pe care o duc astfel de oameni se poate numi viață.
Nu cumva, dacă doar respirăm (pentru că suntem prea obosiți să mai facem și altceva), doar existăm (ca orice alte viețuitoare ale planetei), nu și trăim în adevăratul sens al cuvântului?