Azi, ascultând o emisiune radio, unde o persoană apreciată de mine, de obicei, era răutăcioasă pe un subiect general și oarecum amuzant, m-am trezit întrebându-mă de ce suntem răi unii cu alții și de ce ne este atât de ușor să fim răi unii cu alții, de ce acceptăm ca cei din jur să fie răi cu oamenii, de ce promovăm oamenii care sunt răi cu alți oameni.
În ziua de azi, ironia și răutatea sunt apreciate de oameni, deși poate că răutatea unora e orientată și spre ei, uneori.
Dacă cineva e răutăcios sau ironic și mai știe să folosească și cuvintele în sensul ăsta, devine vedetă online sau la tv.
Eu știam că oamenii nu se nasc răi. Devin răi?(!)
N-am înțeles niciodată motivația răutății gratuite a oamenilor.
Ni se întâmplă tuturor ca, uneori, din cauza necunoașterii sau neînțelegerii unor situații, să greșim față de unii oameni. Asta e o situație pe care o înțeleg, faci rău din cauză că nu știi unele lucruri, pe care, dacă le-ai știi, nu ai face acele lucruri.
Dar nu înțeleg care e motivul pentru care poți să rănești (jignești!) oameni sau categorii sociale, luând situații izolate și transformându-le în generalitate, fără cea mai mică informare prealabilă cu în privire la subiectul conversației sau categoria socială respectivă.
Este în ADN-ul nostru dorința de a răni sau de a jigni?
Sau este dorința de notorietate, cea care ne îndeamnă să fim răi cu ceilalți? Pentru că trăim niște vremuri în care cei răi/ironici/sarcastici sunt promovați intens și în mass-media și pe rețelele de socializare. Cu cât sunt mai acizi, cu atât au mai mulți adepți sau devin mai cunoscuți.
De ce se întâmplă asta? De ce admirăm răutatea când se revarsă asupra altora?
Cum ar fi ca subiectul unui astfel de personaj să fim noi sau persoane apropiate nouă? Am reacționa la fel?
Sau suntem un pic sadici și ne place când unii sunt umiliți de astfel de personaje?
Unde este bunătatea omului în astfel de situații?
Am devenit atât de frustrați, stresați și triști încât ne amuză doar umilirea altora de către personaje cu gura mare care își manifestă astfel propria frustrare și propriul stres? Ce spune asta despre noi, ca oameni? Și, mai ales, ce exemplu le dăm copiilor care ne urmăresc tot timpul și care ne copiază comportamentul?
Cum să nu existe hărțuire în școli dacă asta văd copiii că apreciază părinții lor? Și să nu uităm că cei mici petrec mult timp online, unde tot răutatea gratuită e promovată.
Oare ce se va alege de generațiile viitoare, în acest context?
Eu nu vreau să judec sau să dau lecții, doar constat cu inima tristă, că suntem din ce în ce mai egoiști, mai triști și mai răi. Nu mai avem răbdare să îi ascultăm și pe ceilalți și nu mai tolerăm nimic. Dorințele și nevoile noastre sunt cele mai importante!
Poate, uneori, e bine să privim cu atenție în jur și să încercăm să înțelegem că așa cum ne dorim ca noi să fim tolerați/acceptați, așa sunt și ceilalți. Și poate că va fi de ajuns dacă privim astfel în jur. Poate că vom constata ceva și vom și face lucruri în sensul bun. Sau poate nu. Depinde ce fel de oameni suntem.