După ce m-am întrebat de ce ne plictisim de fericire (https://vanitate.ro/2022/07/17/de-ce-ne-plictisim-de-fericire/), dacă fericirea este liniște (https://vanitate.ro/2023/04/10/fericirea-inseamna-liniste/) și cât durează fericirea (https://vanitate.ro/2023/07/04/cat-dureaza-fericirea/), iată că acum a venit timpul să încerc să găsesc un răspuns la întrebarea privind osibila monotonie a fericirii.
Pare ciudat prima dată când folosesc în aceeași propoziție cuvintele fericire și monotonie, dar nu de puține ori m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva oamenii aleg să nu mai fie fericiți pentru că este monoton să simtă fericire și mai vor să simtă și altceva.
Și pornim de la definiția cuvântului monoton, care, conform DEX-ului meu, este cel care are sau care păstrează mereu același ton, care indispune, plictisește prin lipsa de variație sau de varietate; uniform.
Cu alte cuvinte, așa cum scriam în articolul din iulie 2022, este posibil să ne plictisim de fericire? Este posibil să ne dorim altceva decât ceea ce avem, deși ceea ce avem noi se numește (sau așa o denumim noi, nu altcineva) fericire? Sau după ce trăim fericirea o perioadă de timp, vrem mai mult și considerăm că putem avea mai mult, iar ceea ce avem deja nu ne mai este de ajuns?
În principiu, toți ne dorim să fim fericiți. Prima problemă care apare este că nu știm ce ne face fericiți și, de-a lungul vieții, începem să descoperim ce anume ne aduce fericire și încercăm să păstrăm aceste lucruri (sau oameni) în viața noastră. Doar că aceste lucruri nu ne mai sunt de ajuns, după o perioadă de timp. Ca să analizez puțin: deși inițial ne aduceau fericire, aceleași lucruri (sau oameni) după ce ne obișnuim cu prezența lor în viața noastră, nu ne mai fac la fel de fericiți (sau nu mai știm să apreciem ce avem?) sau credem că avem dreptul (putem?) să avem mai mult decât atât.
Cu alte cuvinte ce ne face fericiți la un moment dat, nu ne mai face la un moment ulterior? Sună de parcă ne putem obișnui cu fericirea și o putem alunga din viața noastră pentru că nu prezintă (nu ne face să simțim) suficientă variație (sau varietate?).
Ca principiu, nu ar trebui să ne plictisim de fericire sau să considerăm că fericirea este monotonă, ar trebui să ne bucurăm de ceea ce avem, de ceea ce am luptat să avem în viața noastră și să reușim să păstrăm în jurul nostru lucrurile și oamenii pe care îi dorim acolo.
Doar că, din dorința de a varia, din dorința de a ieși din monotonie, din dorința de a scăpa de aceleași lucruri pe care le vedem (avem) în viața noastră zilnic, ajungem să riscăm ceea ce avem, ajungem să pierdem fericirea pe care o avem, pentru lucruri efemere, pentru iluzii deșarte sau pentru câteva clipe în care simțim (sau credem să simțim) că trăim altfel decât monoton.