Ați observat cât de ușor este să distrugem orice (mai ales ce nu am construit) și cât de greu se construiește ceva (clădiri, relații etc)?
Întotdeauna m-am întrebat de ce lucrurile se construiesc atât de greu (investim efort, timp, răbdare, bani, energie) și apoi se distrug atât de ușor (cu un cuvânt, cu un gest, cu o unealtă etc). De ce suntem dispuși să distrugem ușor lucruri (sau relații) pe care le-am construit greu (și foarte greu)?
Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește a construi drept a forma un întreg (o clădire, o mașină etc), legând în mod trainic și în ordinea cerută părțile lui componente după un plan prestabilit; a realiza o construcție de proporții vaste, care necesită lucrări numeroase, variate și complexe.
Același DEX definește termenul de a distruge ca a face să nu mai existe (stricând, spărgând, dărâmând etc), a nimici, a ruina; a face să-și piardă întreaga avere, întreaga sănătate, întreaga liniște sufletească.
Dacă depunem atât de multe eforturi să construim ceva, de ce distrugem atât de ușor acel lucru (sau acea relație)? Sau de ce lăsăm pe alții să distrugă foarte ușor ceea ce am clădit atât de greu?
Oare este în natura noastră să distrugem lucruri? Oare suntem predispuși la a distruge orice?
Când suntem supărați, furioși, frustrați, când suferim din cauza persoanelor sau lucrurilor din viața noastră, avem tendința să îi facem și pe ceilalți să se simtă ca și noi (să nu fim singurii care avem parte de durere) și atunci spunem lucruri grele, ne comportăm urât, vrem să îi rănim pe toți (am face să sufere întregul mapamond, dacă am putea). Poate că, atunci când suferim, ar fi de înțele de ce vrem să distrugem lucruri (dar și în aceste situații sunte multe aspecte de lămurit).
Dar de ce am vrea să distrugem lucruri atunci când nu avem motive să facem așa ceva?
De ce oamenii distrug, cu bună știință, lucruri (sau relații) ale celor din jur sau chiar ale lor?
De ce își sabotează, de multe ori, singuri, fericirea?
De ce fac lucruri sau acționează astfel încât distrug ceva ce au construit foarte greu? Mai ales că știu (de când încep să facă acele lucruri) că vor regreta acțiunile și activitățile lor sau efectele acestora?
De ce cochetează oamenii cu ideea că nu vor înfrunta rezultatele acțiunilor lor distrugătoare?
Sau oamenii nu pot (sau nu știu) să trăiască fără să sufere, fără să simtă durere și atunci își subminează propriile eforturi depuse pentru construirea unui lucru (sau unei relații,) pentru că au nevoie(?!) să fie nefericiți?
Poate ar trebui să fim mai atenți cu lucrurile (sau relațiile) pe care le construim și la lucrurile (sau relațiile) în care intervenim și pe care le (putem?) distruge.