Minciuna de zi cu zi

Mă gândeam zilele astea cât de nesinceri suntem zilnic în viața noastră atât cu ceilalți, dar și cu noi înșine.

De ce oare îi mințim pe ceilalți? De ce nu le spunem ce credem într-o anumită situație? Îmi amintesc de un film în care toată lumea era sinceră cu toată lumea, iar unul dintre personaje, pentru faimă și pentru a cuceri o femeie, credea el, a descoperit minciuna și cât de ușor i-a fost să manipuleze totul în favoarea lui și i-a plăcut să ajungă în atenția tuturor în baza minciunii respective.

Oare ne e rușine de cine suntem și din acest motiv mințim?

Ne e rușine de ceea ce credem sau ceea ce simțim într-o situație și ne ascundem în spatele lucrurilor pe care ceilalți le așteaptă de la noi? Sau ceea ce credem că se așteaptă de la noi?

Sau e vorba de a ne supune regulilor sociale și sunt lucruri pe care le putem spune și lucruri pe care nu le putem spune? Lucruri pe care le putem simți și lucruri pe care nu le putem simți?

Faceți un experiment:

Într-o zi din viața voastră analizați deciziile pe care le-ați luat în acea zi și fiți sinceri cu voi înșivă: câte din decizii le-ați luat pentru că așa ați vrut voi și câte ați luat pentru că v-a influențat ceva (publicitatea, youtube-ul etc) sau cineva (prietenii, colegii, șefii, copiii, părinții etc).

O să fiți uimiți cât de infuențată este viața voastră de deciziile și recomandările altora.

De ce îi lăsați pe alții să vă decidă cursul vieții? E viața voastră sau a lor?

Poate ar trebui să începem cu pași mici și să începem să luăm zilnic mai multe decizii pentru că așa vrem și să lăsăm ceilalți factori din viața noastră să ne influențeze din ce în ce mai puțin. Putem să pornim de la decizii privind lucruri mici și superficiale (ca hainele, ce citim, ce vizionăm etc) până la a decide ce facem în viață și ce ne place să facem.

Sau poate că nu vrem să ne asumăm deciziile noastre. Consecințele lor, de fapt. Ne e frică de cum ne vor judeca oamenii și ce vor crede despre noi.

Eu cred că fiecare are viața lui și dacă ceilalți sunt sau nu de acord cu el și deciziile lui e o chestiune secundară: fiecare ar trebui să își trăiască viața așa cum crede, nu cum îi dictează alții.

Văd din ce în ce mai multe cazuri de părinți care își manipulează copiii, iar când unii dintre aceștia ripostează, preluând frâiele propriei vieți, apar rupturi, uneori definitive. Aceștia sunt părinții care își trăiesc propriile dorințe și nerealizări prin copii, ca și când aceștia ar fi obligați să trăiască viața părinților. Sau viața pe care părinții au proiectat-o pentru copii, fără a ține cont de ceea ce își doresc și copiii.

Sau șefi care cer subordonaților să gândească la fel ca ei și să acționeze la fel ca ei. Și nu suportă să audă și o altă variantă decât cea propusă de ei, îndepărtându-i pe cei care gândesc altfel decât ei și promovându-i pe cei care gândesc și acționează ca ei.

Am pornit de la minciună și am ajuns la manipulare. Pentru mine a fost simplu să ajung de la una la cealaltă (poate prea simplu?).

Oare am putea trăi într-o societate în care toată lumea ar spune ce gândește? Sau am fi permanent răniți și deranjați de ce spun ceilalți?

O să discutăm altă dată despre cât de importanți sunt ceilalți în viața noastră, dar răspunsul cred că e simplu: cât le dăm noi voie să fie de importanți. Și cât avem noi nevoie de ceilalți și de părerea lor.