După ce toată viața evoluăm, ne dezvoltăm și credem că am ajuns acele persoane care voiam să fim, mai știm cine suntem cu adevărat?
Dincolo de ceea ce vrem să arătăm, dincolo de ceea ce vrem să fim, dincolo de standardele sociale (cărora vrem, uneori cu orice preț, să ne supunem sau așa credem că ar trebui să facem), cine suntem noi?
Am ajuns să îmi adresez această întrebare atunci când priveam o persoană realizată profesional, de la care ceream lucruri aflate la nivelul ei social, dar uitam proveniența persoanei și uitam că oricât am încerca să ne schimbăm sau să ne transformăm, nu putem deveni alte persoane. Da, devenim mai sofisticate, mai pregătite pentru viață, mai educate, mai plăcute, dar esența rămâne aceeași. Pentru că dincolo de ceea ce afișăm în societate, rămânem persoanele care am fost atunci când am început să ne dezvoltăm. Sau nu?
Îmi amintesc că am citit un interviu al scriitoarei Ileana Vulpescu pentru o revistă (nu îmi mai amintesc care), în care declara că în ea a rămas spiritul țărăncii pe care l-a moștenit de la generațiile anterioare (mamă, bunică etc), deși ea era prozator, dramaturg, traducător și a lucrat în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române (colaborând la redactarea lucrărilor Dicționarul Limbii Române și Dicționarul Explicativ al Limbii Române – am găsit în mediul online mai multe articole care vorbesc despre activitatea scriitoarei).
Ajunși la maturitate, după ce trecem prin tot felul de experiențe, după ce învățăm să avem propriile noastre familii, după ce trecem prin tot felul de drame, după ce ne construim cariere care se năruiesc mai repede decât ne așteptam, oare cine suntem? Suntem părinții noștri? Suntem mai mult decât părinții noștri? Și în ce sens mai mult? Suntem alți oameni decât cei din urmă cu 20 de ani? Suntem cei care ne conducem destinele sau i-am lăsat pe alții să decidă pentru noi?
Mai avem ceva comun cu cei care eram în tinerețe? Sau ne-am renegat pe noi cei de acum 20 de ani, pentru că ne este rușine cine eram?
Suntem împăcați cu cine am fost în tinerețe și cine suntem acum, la maturitate, sau nu vrem să reunoaștem nici cine am fost și nici cine am devenit, trăind, permanent, într-o minciună și o prefăcătorie, care ne afectează sănătatea psihică și fizică?
Cred că într-o lume ideală am recunoaște că la maturitate suntem și cei din tinerețe, dar și cei care au trecut prin viață și au învățat ce le face bine și ce nu le face bine. Suntem pe o treaptă superioară (emoțional, financiar, economic, social etc) părinților noștri, dar nu putem nega că ei se regăsesc în ceea ce suntem și fac parte din moștenirea noastră (nu doar genetică).
P.S. Am scris un articol despre ce i-ai spune versiunii tale mai tinere dacă ai întâlni-o https://vanitate.ro/2022/02/28/ce-i-ai-spune-versiunii-tale-mai-tinere/.