Am intenționat să scriu acest articol în referire la actorii care se străduiesc prea mult, care nu reușesc să transmită prea multe emoții, care încearcă prea mult să fie personajul pe care îl joacă și devin falși. Sau percepția mea asupra lor este că emoția pe care ei o joacă este falsă.
Am tot văzut, în ultimul timp, tot felul de filme și seriale în care actorii principali nu reușeau să intre în rol. Nu reușeau să fe personajul pe care îl interpretau, deși se vedeau eforturile lor. Acești actori sunt frumoși, sunt fermecători, sunt transformați, prin machiaj și tunsoare, în respectivul personaj, doar că, în afară de aspectul plăcut, nu mai există nimic. Adică nu reușeau să intre în pielea personajului (și aici mă refer atât la actori, cât și la actrițe. Observațiile sunt valabile și pentru ambele categorii).
Apoi însă, am descoperit și în viața reală oameni care se străduiesc prea mult. Care vor să pară ceva ce nu sunt. Și nu este vorba doar de aparențe sau de imagine.
Sunt oameni care trăiesc o viață întreagă străduindu-se să fie acele persoane care vor (visează) să fie sau acele persoane despre care cred cei din jur că sunt. Dar ei nu sunt acele persoane. Poate reușesc să îi mintă pe cei din jur, iar, uneori, chiar pe ei înșiși. Dar nu pentru mult timp.
De ce oare oamenii nu acceptă că au anumite limite și că anumite lucruri îi depășesc? Oare nu înțeleg că pot fi fericiți și împliniți doar fiind ei înșiși? Ce sens are să facă eforturi pentru a fi persoana în care nu se regăsesc și care nu îi reprezintă?
De ce nu înțeleg că aceste eforturi fără rezultate (pentru că, mai devreme sau mai târziu, oamenii din jur vor vedea adevărul, indiferent cât de fermecători se cred cei care se străduiesc prea mult) le vor consuma prea multe resurse?
De ce nu înțeleg că viața nu trebuie să fie grea (nu trebuie să o transformăm noi în ceva dificil), ci trebuie doar trăită simțindu-ne bine în propria noastră piele?
Viața este mai simplă, mai frumoasă și adevărată atunci când suntem noi înșine, cu bune și cu rele și atunci când recunoaștem că, oricât am încerca, nu suntem perfecți, greșim, dar important este să învățăm din greșelile noastre.
Când ne străduim să fim altcineva sau să trăim viața altcuiva, viața noastră rămâne netrăită. Și, la un moment dat (de obicei la bătrânețe, când se spune că devenim mai înțelepți) ajungem să regretăm că nu am trăit așa cum ar fi trebuit și că eforturile noastre de a fi acea persoană care nu suntem au fost degeaba.