Ne este frică de adevăr?

De fapt, întrebarea corectă este: ne este teamă de dezvăluirea adevărului?

Ne-am învățat să nu fim sinceri, să prezentăm celorlalți ceea ce credem că vor să vadă la noi sau ceea ce vrem noi să vadă la noi. Și, la un moment dat, ne pierdem în persoana care vrem să fim (sau care credem că suntem) și nu mai știm cine suntem noi cu adevărat.

Ne este greu să ne recunoaștem părțile slabe sau vulnerabile, ne arătăm celorlalți ca niște persoane puternice sau fără slăbiciuni. Iar, când cineva reușește să ne rănească, să ne facă să suferim sau să ne vadă așa cum suntem, nu vrem să recunoaștem adevărul. Ca și când persoana care ne doream să fim este mai reală decât noi înșine și ajungem să luptăm pentru ceva (cineva?) care nu există (decât în mintea noastră).

În astfel de momente, de ce ne este teamă de adevăr? De ce ne ascundem în spatele unei imagini pe care ne-am construit-o în timp? De ce nu putem fi noi înșine? De ce nu putem recunoaște că suntem altfel decât părem?

Poate că ar fi trebuit să intitulez acest articol: ne este frică de noi înșine? De cine suntem în realitate? De faptul că nu suntem în stare să ne ridicăm la standardele pe care noi le-am stabilit pentru imaginea pe care ne-am creat-o?

Și ajunși aici aș mai avea o întrebare: de ce simțim nevoia să părem altceva (altcineva?) decât suntem? Pentru că nu avem destulă încredere în noi înșine sau pentru că societatea pune presiune pe noi să fim perfecți și reacția noastră este să construim o persoană (o pesonalitate) care să corespundă cererilor societății, chiar dacă nu prea are legătură cu cine suntem noi, în realitate?

Adică pentru a primi validarea din partea societății ne transformăm în ceea ce așteaptă ea de la noi, chiar dacă noi nu suntem deloc așa?

Și putem trăi o viață întreagă fiind cine se așteaptă alții să fim și nu cine suntem cu adevărat? Putem să trăim o viață în care nu suntem noi, în care nu facem ce vrem noi, nu simțim ce vrem să simțim, nu credem ce vrem să credem și ne ascundem foarte bine (cât mai adânc) în interiorul nostru?

Oare nu este posibil să ajungă în conflict, la un moment dat, lucrurile în care credem cu cele în care trebuie să credem, oamenii pe care spunem că îi iubim cu cei pe care îi iubim cu adevărat? Sau ne depersonalizăm atât de mult încât nu mai știm să mai iubim cu adevărat și nu mai știm ce vrem cu adevărat? Adică ne transformăm în niște obiecte sau niște roboți care execută niște comenzi și atât? Unde este individualitatea noastră? Sau faptul că fiecare om este unic?