Trăim vremuri în care suntem împinși să ne depășim limitele, să ieșim din zona de confort, să ne dezvoltăm în toate modurile posibile. În principiu, este un lucru bun, ne ajută să evoluăm și să descoperim lucruri noi despre viață, despre ceilalți și chiar despre propria persoană. Efectul secundar al acestui lucru este faptul că permanent vrem mai mult, ne dorim altceva și nu mai știm să vedem și să apreciem ceea ce avem. Nu mai știm să ne bucurăm de fiecare lucru nou din viața noastră și suntem permanent nemulțumiți, frustrați, atenți la ce au alții (și ne-am dori și noi să avem) și pierdem momente importante din viața noastră pentru că nu mai vedem ce se întâmplă în jurul nostru. E ca și cum am privi cum viața noastră trece pe lângă noi. Sau ca și cum am privi un film în care din personaj principal devenim personaj secundar (sau figurant).
Este normal să ne dorim să avem mai mult, să ne fie mai bine și nouă și celor dragi. Dar unde se oprește dorința și unde începe obsesia? Atunci când dorința de a avea lucruri afectează viața de familie sau când prețuș plătit pentru a vea ce ne dorim înseamnă un sacrificiu pentru noi, nu cumva este vorba despre o obsesie?
Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește termenul de obsesie drept
- tulburare a voinței care se manifestă prin idei fixe, prin dorința irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conștient de caracterul anormal al acțiunilor sale;
- imagine sau idee neadecvată care revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și anormal; preocupare chinuitoare.
Am scris în 2021 despre percepția modernă asupra normalului sau a lucrurilor normale (https://vanitate.ro/2021/08/26/despre-ce-e-normal/), așa că nu voi insista pe acest subiect.
Dar mi se pare că dorința noastră permanentă de a avea altceva este o preocupare chinuitoare, așa că o putem încadra la obsesii.
Pentru unii, dorința de a avea altceva le conduce viața și fac orice pentru a obține ceea ce își doresc.
Alții însă, învață (unii chiar știu instinctiv) când au în viața lor lucrurile și oamenii potriviți și se opresc din a căuta altceva, reușind astfel să fie fericiți (pentru că își dau singuri voie să fie fericiți).
Problema este că cei tineri cresc (se dezvoltă) într-o lume în care li se spune că este normal să fi nemulțumit, frustrat, supărat, iar ei vor trăi astfel, neștiind că le trebuie foarte puține lucruri pentru a fi fericiți.