Ce facem când inima ne spune ceva, iar mintea ne spune altceva (sau ne interzice ce ne zice inima)? Cum rezolvăm acest conflict interior? Cum facem pace cu noi înșine?
Nu cred că există o modalitate standard (sau etalon) pentru a rezolva astfel de situații. Depinde foarte mult de fiecare dintre noi, de cât de important este lucrul pentru care se luptă emoționalul și raționalul din noi și depinde cât de mult contează rațiunea sau emoția pentru fiecare dintre noi.
Unii oameni preferă să trăiască intens, le plac senzațiile tari, le place să simtă că trăiesc, chiar și atunci când depășesc limitele (morale, sociale, convenționale etc).
Dar sunt unii care trăiesc așa cum le dictează mintea: rece, calculat, totul trebuie să fie organizat și așezat astfel încât să aibă acces la ce are nevoie cât mai repede și cât mai ușor.
Apoi sunt oamenii care nu știu să trăiască, nu știu să ia propriile alegeri și nu știu să simtă, să controleze ce li se întâmplă (cred că această categorie de persoane nu are probleme de genul celei din titlul articolului, dar mi s-a părut important să prezint și această categorie).
Mai sunt cei care se trezesc la un moment dat (de parcă ar fi dormit până la vârsta respectivă) și vor să simtă totul, vor să știe totul, vor să trăiască altfel decât până atunci.
Apoi sunt cei care și-au trăit la intensitate tinerețea și care cred, la maturitate, că nimic nu îi mai surprinde, până când viața le arată că mai au multe de învățat.
Și revin la întrebarea din titlul articolului: ce facem atunci când rațiunea intră în conflict cu emoția? De care din ele ascultăm? Pe care din ele ar trebui să o urmăm?
Dar, mai ales, ce facem până rezolvăm conflictul? Cum tratăm situația care a generat lupta noastră interioară?
Oare există și varianta să așteptăm ca lucrurile să se rezolve de la sine? Adică să ignorăm conflictul interior până când altcineva (sau altceva) va decide cu privire la situația care ne-a provocat lupta interioară?
Nu cred că este corect ca altcineva (sau altceva) să rezolve problema, pentru că ar însemna să irosim o situație pe care am avut puterea și ocazia să le rezolvăm singuri. Și așa ni se dau din ce în ce mai puține posibilități de a decide asupra lucrurilor din viața noastră, ar fi rău să nu profităm de ocazia de a lua o hotărâre.
Chiar dacă se va dovedi o greșeală (consecințele deciziei luate nu ne convin, ne fac rău, ne rănesc sau îi rănesc pe cei din jur etc) e un mare pas faptul că decizia ne-a aparținut și că nu a deciz altcineva în locul nostru. Iar dacă decizia noastră va fi un lucru bun, poate ne vom simți încurajați să mai luăm decizii singuri și în alte situații/conflicte interioare.