Mă gândeam, zilele acestea, dacă există o relație între compromis și nefericire. Și vreau să pornesc de la definiții.
DEX-UL meu definește compromisul drept înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce, concesie; înțelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele.
Iar definiția nefericirii, din același DEX, se referă la starea, situația celui nefericit; nenorocire, împrejurare care aduce cuiva suferință, necaz, nenorocire, iar cea a nefericitului – cel care nu este fericit, care îndură suferințe (morale); cuprins de durere, nenorocit; nefast; care este într-o stare proastă, neprielnică, care provoacă neplăceri.
Dacă este să analizăm cele două definiții am ajunge la concluzia că cel face permanent concesii, va avea de suferit. Și, astfel, ajungem la relația dintre compromis și nefericire. Adică persoanele nefericite sunt cele care au făcut prea multe concesii și au ajuns să nu mai trăiască așa cum vor ele sau cele care nu știu să cedeze nimic și rămân permanent singure, pentru că se suportă doar pe ele însele.
Am rămas suprinsă când am descoperit că pot exista oameni care sunt nefericiți, dar care nu știu că sunt nefericiți și când, într-un anumit context descoperă că viața poate fi și altfel decât știau ei, află că pot fi fericiți sau că pot trăi altfel decât înainte (mai bine, mai frumos).
Întotdeauna mi s-a părut că fericirea și nefericirea sunt două stări foarte clare, pe care oricare dintre noi le poate identifica și diferenția. Dar ce facem când ne obișnuim cu nefericirea? Sau când nu știm că suntem nefericiți pentru că nu am fost vreodată fericiți? Sau când nu știm să trăim decât nefericiți pentru că ne sperie orice altceva (inclusiv fericirea)?
Uneori am senzația că oamenilor le trebuie atât de puțin să fie fericiți, dar, pentru că nu vor (sau nu știu) să iasă din cotidian sau să caute (în ei sau în cei dragi lor) acel ceva care îi face fericiți, se condamnă singuri la nefericire (uneori fără să știe că fac un astfel de lucru).
Revenind la compromis, el ar trebui să însemne că ambele părți implicate în relație trebuie să cedeze ceva. Doar că, de cele mai multe ori, unul dintre cei doi se va dovedi mai puternc și va încerca să își impună punctul de vedere sau dorințele, ajungând ca cel vare cedează mai mult (sau aproape tot timpul) să devină puțin important (să nu mai conteze?), până în punctul în care nu se va mai regăsi în vreun fel în relația respectivă, devenind astfel o persoană nefericită.
Ca să nu fiu înțeleasă greșit: compromisul este necesar pentru supraviețuirea oricărei relații. Atunci când nu facem concesii sau nu știm să cedăm în unele privințe dovedim că suntem imaturi și că nu suntem în stare să avem/să menținem o relație. Când exagerăm cu compromisurile (atunci când cedăm tot și simțim că nu mai avem un cuvânt de spus în relația respectivă) atunci suntem deja nefericiți. Sau eu cred acest lucru.