Am trecut prin această stare, așa că știu cum este să fi neliniștit, cum este să fi permanent agitat, sub presiunea timpului sau a muncii, cum este să nu îți găsești locul nicăieri, să fi cu gândul în altă parte decât unde ești cu fizicul.
Este obositor să fi neliniștit. Și ajunge, la un moment dat, să fie epuizant.
Neliniștea ne consumă multe resurse (energie, răbdare etc) și nu ne lasă timp să realizăm că trăim și cum trăim. Mi se pare acum, privind în urmă, că perioada în care am fost neliniștită a fost o perioadă pierdută din viața mea, pentru că am simțit că am pierdut, în acea perioadă, lucruri importante și oameni importanți și, poate dacă nu aș fi fost neliniștită și dacă n-aș fi încercat să fiu în mai multe părți în același timp, poate aș fi reușit să nu ratez momente importante din viața mea și să păstrez lângă mine oameni frumoși.
Cred că tinerețea este vârsta neliniștii, pentru că este perioada când căutăm să ne găsim un loc în viață, când avem multă energie și nu știm ce să facem cu ea, când vrem să experimentăm multe lucruri, din care vom alege ulterior ce ne place, ce ne convine, ce ne caracterizează.
Deja, la maturitate, energia noastră se reduce, începem să prioritizăm lucrurile (dacă știm să facem acest lucru, dacă nu, ne pierdem în amănunte, așa cum văd că se întâmplă cu destui oameni), știm ce vrem și spre ce să ne îndreptăm atenția, devenim comozi (nu mai vrem să mai depunem eforturi pentru a obține unele lucruri și luăm ce avem la îndemână, preferând să spunem că nu avem timp, bani sau posibilitatea de a face ce am vrea, deși adevărul este altul).
Societatea de azi transmite mesajul că este că este normal să fi agitat, să fi în permanentă mișcare, să ai ceva de făcut, să ai ceva de rezolvat, să cauți metode pentru a-ți suplimenta veniturile.
Am văzut puține mesaje în spațiul public prin care ni se spune să încetinim ritmul, să ne și bucurăm de fiecare zi a vieții noastre, să încercăm să trecem tot ceea ce ni se întâmplă prin filtrul gândirii noastre și apoi să luăm deciziile potrivite nouă.
Azi oamenii au învățat să trăiască la indigo (adică să copieze viața altora) și nu știu (nu încearcă, nu vor să încerce) să trăiască pur și simplu, fără să urmeze modele, tipare sau rețete de succes.
Cred că ar trebui să mai încetinim, cel puțin uneori, ritmul vieții, să ne luăm puțin timp liber, să ne gândim la noi, la controlul pe care îl avem (sau nu îl avem) asupra vieții noastre și să încercăm să găsim puțină liniște atât în viața noastră, cât și în noi (sau pentru noi?).