Într-o lume în care suntem asediați cu știri bombă, într-o lume în care după pandemia de Covid 19 a venit războiul, apoi criza energetică, de parcă doar lucruri rele se întâmplă pe lume, mai știm să mai fim optimiști?
Într-o lume în care zilnic ni se prevestește sfârșitul lumii, o lume în care nu mai avem timp și nici răbdare să îi privim pe ceilalți și să încercăm să înțelegem că împărțim lumea și cu alte persoane, mai este loc și pentru lucruri pozitive?
Într-o lume în care toți alergăm după un trai mai bun, după lucruri cât mai frumoase și cât mai scumpe, mai este loc și pentru speranță de mai bine?
Cred că purtați de lumea în care trăim și căreia ne-am adaptat, într-un fel sau altul, ne lăsăm influențați de subiectele pe care le vedem în jurul nostru (război, criză energetică, boli etc) și ajungem să fim foarte negativi, foarte supărați (pe viață) și foarte agitați. Și uităm de ce mai trăim. Uităm să trăim. Uităm că viața noastră înseamnă și altceva decât subiectele prezente la televizor sau în mediul online și că trebuie să trăim pentru noi, nu pentru ceilalți.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române pe care îl am eu definește optimismul drept: concepție filosofică potrivit căreia în lume binele precumpănește asupra răului, iar lumea existentă este cea mai bună dintre lumile posibile; atitudine a omului care privește cu încredere viața și viitorul; tendința de a vedea latura bună, favorabilă a lucrurilor.
Mi-aș dori să văd în cât mai mulți oameni optimismul din a doua definiție din DEX, adică mi-aș dori ca mai mulți dintre aceștia să privească viața și viitorul cu încredere, nu cu teamă, cu neîncredere sau cu supărare, așa cum văd că se întâmplă acum.
Am rămas suprinsă că atunci când am deschis subiecte noi cu oamenii din jurul meu și când am încercat să înțelegem unele lucruri, aproape toți au pornit cu ideea că oamenii sunt coruptibili, că oamenii au propriile lor interese și că doar acest lucru contează, că oamenii nu sunt buni, că oamenii sunt influențabili în sens negativ etc.
M-a surprins acest lucru pentru că eu nu cred că oamenii sunt așa, cred că au o parte bună pe care însă o ascund să nu fie văzută (observată) repede, pentru că au fost răniți de unii dintre noi. Problema este că ascunzându-se de ceilalți, ajung să se ascundă și de ei înșiși și astfel nu mai trăiesc viața lor, ci o viață dominată de suferința prin care au trecut.
Oamenii nu mai știu să fie optimiști pentru că nu sunt încurajați să fie optimiști, ci să fie pesimiști și să vadă ce este mai rău în ceilalți.
Poate că ar trebui să ne mai dăm și nouă înșine, dar și celorlalți o șansă și să încercăm să nu mai fim atât de negativi, de supărați și de triști, pentru că optimisul vine cu energia pozitivă, cu încredere, cu bucurie și cu adevăratul sens al vieții.