Am observat că odată cu înaintarea în vârstă oamenii uită (neglijează?) să își satisfacă plăcerile (mari și mici) care îi pot ajuta să se bucure de viață și se cufundă în muncă și în căutarea de noi mijloace pentru a obține foloase materiale, cu alte cuvinte nu mai știu să mai trăiască. De la o anumită vârstă oamenii cred că singura lor responsabilitate este să asigure o anumită situație materială familiei și uită să trăiască.
Privind în jurul meu văd multe astfel de cazuri: oameni care trăiesc pentru alții, oameni care trăiesc doar pentru a face rost de mai mulți bani ca să își cumpere tot felul de lucruri (de care au sau nu nevoie, mai mult nu au nevoie, dar nu au timp să se gândească la acest lucru).
Atunci când i-am întrebat ce le place, mulți dintre ei nu au știut să răspundă sau au răspuns la fel ca nepoții sau copiii lor, neavând un răspuns personal la întrebarea mea, dar nealarmându-se pentru acest lucru (ca și când ar fi fost normal să nu știe ce le place).
Pe mine reacția lor m-a pus pe gânduri. Este adevărat că la maturitate gusturile se schimbă aproape în totalitate (am scris acest lucru în articolul din 13 septembrie 2021 https://vanitate.ro/2021/09/13/despre-schimbarea-gusturilor-odata-cu-inaintarea-in-varsta/), dar mi se pare complet greșit să nu mai știi ce îți place, ce te incită, ce te provoacă. E ca și cum nu mai știi să mai trăiești, pentru că nu mai știi să te bucuri de lucrurile care îți provocau plăcere (pentru că nu mai știi care sunt acele lucruri).
Oare acești oameni nu realizează că trăiesc viața altora, că nu mai iau decizii pentru viața lor și că nu știu de ce trăiesc? Sau nu îi deranjează că nu sunt priorități în propriile lor vieți? Sau nu îi deranjează că nu sunt personajele principale ale fiecărei zile din viața lor, ci au ajuns pesonaje secundare, care depind de alții?
Nu am un răspuns la întrebarea din titlul articolului: nu cunosc de ce oamenii maturi să mai știu ce le place. Bănuiesc că îi ajung din urmă lucrurile mai puțin plăcute care li s-au întâmplat de-a lungul vieții, consideră că ei (ce simt ei, cine sunt ei și ce fac ei) nu mai sunt importanți, ci doar generațiile care vin după ei (copiii, nepoții), deși fiecare dintre noi este important pentru el și pentru cineva din viața lui.
Pentru unii dintre noi viața este un chin, iar acești oameni așteaptă sfârșitul, deși nu sunt oameni bolnavi fizic sau care nu au resurse pentru a trăi, sunt doar bolnavi în suflet, se lasă doborâți de probleme, de supărări, de tristeți, de frustrări și nu mai văd nicio speranță în viața lor. Dar nu ar trebui să fim toți așa. Ar trebui să încercăm să fim mai optimiști, mai deschiși, mai zâmbitori și poate așa vom reuși să ne bucurăm de fiecare zi din viața noastră așa cum vine.