Mi-a venit ideea acestui articol atunci când am văzut în jurul meu oameni de peste 40 de ani care nu mai trăiesc pentru ei, ci pentru copii sau pentru nepoți. Oameni care nu se mai gândesc la ei (au uitat de ei înșiși?), ci au plasat pe locul principal în viața lor alte persoane, cărora li se dedică (am vrut să folosesc termenul de subordonare, dar mi s-a părut prea dur, deși, observând unele interacțiuni între cei de peste 40 de ani și copiii sau nepoții lor, ai impresia că cei mici îi conduc pe cei mari, de fapt capriciile celor mici fac viața amară celor mari – poate exagerez, dar aceasta este impresia mea).
Observ că oamenii maturi nu mai știu să se bucure de viață, li se pare că datoria lor este să le asigure celor dragi un standard de viață (un nivel de trai) cât mai bun și nu mai au timp (se neglijează) pe ei înșiși, uitând că ei trebuie să fie personajele principale în viața lor.
Este foarte bine când cei tineri ne umplu viața și ne dau motive să mergem mai departe sau să luptăm pentru ceea ce vrem, dar nu trebuie să uităm că o să fim dezamăgiți dacă ne dedicăm viața altei persoane, în loc să avem grijă de propria persoană.
Am întâlnit destule (am vrut să scriu multe, dar m-am gândit că nu aș vrea să exagerez) situații în care părinții, pentru că nu au avut în viață ce și-au dorit, și-au proiectat aspirațiile și dorințele asupra copiilor și și-au croit viața astfel încât aceștia din urmă să aibă sau să continue ceea ce ei au început, dar au fost extrem de dezamăgiți când copiii le-au transmis că prioritățile lor sunt altele și că își doresc alte lucruri de la viață. Și înțeleg dezamăgirea acelor părinți care sacrifică foarte multe lucruri pentru copiii lor, pentru ca aceștia să aibă mai multe opțiuni decât au avut ei sau să aibă mai multe oportunități decât au avut ei, iar copiii aleg lucruri simple sau lucruri care nu se ridică la nivelul așteptărilor părinților.
Dar poate că problema nu este a copiilor, care aleg să facă ce vor, ci a părinților care încearcă să își rezolve problemele (neîmplinirile, frustrările etc) prin intermediul celor mici.
Este complicat și pentru cei mici să ajungă la standardele impuse de cei mari și să depună permanent eforturi pentru a nu-i dezamăgi pe părinți.
Și astfel, părinții sunt dezamăgiți că au investit foarte multe în copii care nu au corespuns standardelor lor și nu înțeleg că acei copii au dreptul să ducă propria viață, să aibă propriile dorințe și aspirații și nu au obligația să pună în practică visurile părinților lor.