Cred că fiecare dintre noi a aflat, a văzut, a știut, la un moment dat, că este mințit. Dacă nu este vorba despre lucruri cu adevărat importante, pentru unii contează prea puțin că au fost mințiți. Pentru alții însă, construirea încrederii într-o persoană se bazează pe toate aspectele, inclusiv pe minciunile mici, cele care par lipsite de importanță, dar cele care pot dovedi o anumită obișnuință sau un anumit comportament. Dar nu despre minciună voiam să vorbim azi. Ci despre cum ne simțim când aflăm că am fost mințiți. Ne simțim trădați, ne simțim manipulați, ne simțim folosiți și nu ne plac toate aceste sentimente. Sau nu vrem să le cunoaștem (trăim?).
Unii spun că sunt situații în care minciuna este singura modalitate de a prezenta ceva anumitor persoane. Pentru persoanele respective scuza pe care au găsit-o este ceea ce cred ei sincer și nu văd (nu înțeleg) cu ce au greșit. Fac pe victimele atunci când cineva îndrăznește să le spună că nu au procedat bine (corect). Și nu înțeleg că, dacă s-ar fi gândit la sentimentele celui pe care l-au mințit și dacă ar fi analizat mai bine situația, ar fi putut găsi o modalitate prin care să spună adevărul și să își asume răspunderea pentru lucrurile pe care le-au făcut și pe care au vrut să le ascundă.
Cred că minciuna este legată, de cele mai multe ori, de lucruri care nu ne convin, de fapte pe care nu vrem să le recunoaștem sau de situații care ne fac de rușine (din punctul nostru de vedere). Atunci când vrem să pozăm drept modele pentru ceilalți, este greu să recunoaștem că nu suntem atât de buni, atât de frumoși, atât de deștepți, atât de bogați și atât de puternici pe cât ne credeam. Și ajungem să mințim pentru că nu vrem ca ceilalți să ne cunoască vulnerabilitățile, sensibilitățile sau pentru că nu vrem să recunoaștem că suntem oameni și putem greși.
Săptămânile trecute făceam un chestionar pentru la birou și, discutând cu o colegă, îmi povestea că a răspuns în respectivul chestionar așa cum credea că ar fi trebuit să răspundă, nu cum ar fi vrut să răspundă. Și atunci i-am zis că nu este normal, pentru că un om are și puncte tari și puncte slabe, iar atunci când își ascunde slăbiciunile (când pretinde că este cineva care nu este) devine (pare?) un superom, ceea ce nu există în realitate (este prea frumos pentru a fi adevărat!). Colega a căzut puțin pe gânduri și nu a comentat ceea ce i-am zis, dar părea să nu fi văzut lucrurile din punctul meu de vedere până nu i l-am prezentat.
Trebuia să scriu despre cum este să fi mințit, dar am vorbit despre minciună și despre cum justifică unii dintre noi minciunile pe care le spun. Poate voi mai scrie despre cum este să fi mințit și voi vorbi mai mult despre cum se simt cei care sunt mințiți.