Privind în jur, văd destul de mulți oameni care par să creadă că viața este doar o luptă și m-am trezit întrebându-mă dacă este chiar așa. Mi se pare epuizant să te lupți pentru orice aspect al vieții tale. Spun acest lucru acum, la maturitate, pentru că, în tinerețe, mă înarmam zilnic pentru lupta zilnică și mai rămâneam cu ceva energie la finalul zilei.
Mi-ar părea rău dacă aș ajunge la concluzia că viața este doar o luptă. Viața este mult mai mult decât atât.
Cred că viața ar trebui trăită așa cum este, așa cum vine și să încercăm să găsim putere să acceptăm ce ni se întâmplă, pentru că, dacă ne luptăm cu lucruri pe care nu le putem schimba, vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fim învinși și nu vom ști să trăim astfel. E bine să avem pentru ce lupta (un scop, un obiectiv), dar nu vom avea sorți de izbândă dacă ne pierdem în nenumăratele lupte zilnice.
Mai repede cred că viața este un amestec de victorii și de înfrângeri, de momente de liniște și de agitație, momente de fericire și de suferință, momente de bucurie și de tristețe. Unii ar putea considera agitația și alergătura zilnică o luptă. E și acesta un punct de vedere, dar nu știu dacă lupta este a lor sau dacă sunt niște victime colaterale în lupta altora. Dar ajungem să filosofăm și nu vreau acest lucru în acest moment.
Viața ar trebui trăită cu intensitate, simțită până în măduva oaselor. Oamenii din ziua de azi fac strategii, stabilesc alianțe sau cumpără standarde de viață, își privesc viața cumva de undeva de sus, ca niște spectatori, și uită să trăiască efectiv. Nu știu de ce, dar omul modern este un om rece, un om care nu vrea (nu poate sau nu știe) să se lase condus de sentimente.
De ce să fi spectator al propriei vieți, când poți juca rolul principal și poți face alegeri pentru a avea o viață așa cum vrei, așa cum dorești sau așa cum visezi?
Omul modern are nevoie de un ghid ca să trăiască (care să îl învețe cum să trăiască?), nu este în stare (nu mai știe?) să descopere singur ce este viața și cine este el, are nevoie să i se spună (să i se arate) toate aceste lucruri.
Cred că uneori ne pierdem în luptele pe care le avem (le începem) în viața de zi cu zi și uităm să ne bucurăm că suntem în viață și că îi avem alături pe cei dragi.
Uităm (nu mai știm) să savurăm momentele liniștite cu noi înșine sau împreună cu familia și, când ajungem la bătrânețe, începem să ne întrebăm de ce am trăit sau de ce am ales să trăim așa.
Oricât de războinici am fi, sigur avem și o latură pașnică, liniștită, pe care ar trebui să o ascultăm mai des decât pe cea care ne aduce zilnic în pragul luptelor.