Deși în titlul articolului vorbesc despre oameni superficiali, mă voi referi la o persoană superficială, care m-a făcut să mă analizez mai bine în ultima perioadă.
Eram supărată pe mine pentru că nu știam mai nimic despre respectiva persoană și nici nu m-a interesat vreodată acest lucru. Pur și simplu nu înțelegeam de ce reacționam astfel, pentru că, în general, îmi place să interacționez cu oamenii, să aflu lucruri despre ei, să încerc să îi cunosc. M–am îndoit de mine însămi pentru că aș fi vrut să ajung să cunosc persoana și, pur și simplu, nu reușeam. Am aflat, întâmplător, lucruri despre viața ei, dar și lucruri pe care mi le-a prezentat cum a vrut, nu cum au avut loc.
M-au bântuit chiar câteva zile toate aceste gânduri până când am găsit răspunsul la întrebările și nelămuririle mele: persoana era atât de superficială, încât, când dădeai la o parte ceea ce se vedea, nu rămânea nimic de cunoscut. Am constatat că în spatele imaginii pe care și-o crease despre ea însăși, nu mai era nimic.
Persoana respectivă este produsul societății de azi: formă fără fond, reclamă și atât, copertă de carte. A făcut ce a știut pentru a avea tot ce își dorea în viață și a reușit să aibă toate acele lucruri, dar, făcând doar ce voiau ceilalți sau făcând totul doar pentru a obține ce se așteptau ceilalți să obțină, s-a pierdut pe ea însăși. A devenit ce se așteptau alții să devină sau ce credea ea că vrea să fie, dar, în cadrul acestui proces, nu mai știe cine este. Și nu mai reușește să le arate celorlalți cine este.
Astfel am aflat că nu aveam de ce să mă simt vinovată că nu îmi doream să cunosc persoana respectivă, pentru că nu aveam ce să cunosc (nu era nimic de cunoscut).
De obicei, încerc să văd oamenii dincolo de aparențe, de imaginea pe care și-o fac și de ceea ce lasă să se vadă. Prefer oamenii asumați, indiferent că sunt sau nu de acord cu ei, indferent dacă îmi plac sau nu, dar prefer oamenii adevărați, cei care nu se prefac atunci când spun ori simt ceva sau când reacționează la ceva.
Trăim într-o societate în care, de mici, suntem învățați să ne adaptăm (este termenul frumos pentru a spune să ne lăsăm manipulați) pentru a deveni ce așteaptă alții să fim și adevăratele personalități ajung să fie atât de bine ascunse în interiorul nostru, încât, în unele cazuri, nu mai ies la iveală vreodată (iar persoana trăiește o viață care nu e a ei, dar nu este în stare să își ia viața în propriile mâini), iar în alte situații, omul distruge ușor lucruri pentru care a muncit și a luptat o viață întreagă (pentru că a constatat că nu și le-a dorit cu adevărat).