Într-o lume în care este prețuită superficialitatea, în care majoritatea lucrurilor și oamenilor sunt false/falși sau contrafăcute/prefăcuți, într-o societate condusă de oameni care își dau demisia pe rețele sociale sau care își anunță strategiile pe aceleași rețele sociale, mai știm să fim noi înșine?
De fapt, întrebarea ar fi dacă mai știm cine suntem, dincolo de obligații sociale, dincolo de căutarea veniturilor care să ne asigure un nivel bun de trai, dincolo de ceea ce ni se spune să gândim sau să credem, chiar mai știm cine suntem?
Nu prea avem pauze în care să fim lăsați să ne gândim la ce ne dorim noi, la ce vrem noi sau cum vedem noi viața, ni se tot dau lucruri de făcut sau ni se inoculează cum să gândim, cum să reacționăm sau cum să îi judecăm pe ceilalți. Tot încercând să corespundem standardelor sociale (aflate în permanentă schimbare) uităm de cel mai important lucru: propria persoană. Uităm să avem grijă de noi, uităm să ne dăm timp să asimilăm informații sau să ne obișnuim cu unele lucruri, cu unele decizii sau cu unii oameni. Uităm cine suntem noi înșine și nu mai știm să fim noi înșine.
Vedeam un film zilele trecute despre persoană care, angrenată în cotidianul agitat, făcea o grămadă de lucruri, pentru ca, atunci când a făcut o pauză de câteva zile de la viața ei, să constate că multe din lucrurile pe care le făcea pentru a fi eficientă, de fapt nu îi plăceau și le făcea pentru ceilalți. Mi s-a părut interesant faptul că, abia când a ieșit din mediul obișnuit și când a fost obligată să fie ea însăși (să fie sinceră?) și nu a fost judecată pentru ceea ce era, a aflat multe lucruri despre propria persoană. Oare ce am descoperi fiecare dintre noi despre noi înșine, dacă ne-am da timp și dacă ne-am da șansa să luăm o pauză adevărată de la grijile și problemele zilnice?
Întrebarea mea este: dacă putem fi noi înșine, în societate, în relația cu ceilalți? Suntem în stare să ne acceptăm așa cum suntem și să nu ne transformăm în ceea ce ne cred alții sau ce așteaptă alții de la noi?
Știm să spunem nu lucrurilor care nu ne fac bine și să ne înconjurăm de oameni care ne fac bine și ne dau stări de bine? Știm să ne simțim bine și să nu încercăm să scoatem profit din tot ce ne înconjoară? Putem să ne bucurăm sincer de oameni, locuri și lucruri care ne influențează pozitiv și să le oferim un loc important în viața noastră sau nu suntem în stare să ieșim din cotidian și ne este frică să încercăm să fim noi înșine?