Mă gândeam de ceva timp să ating acest subiect, dar speram să nu fiu rău (prost?) înțeleasă. Este normal ca părinții să acorde prioritate copiilor și nevoilor copiilor pentru că au obligația de a-i crește și de a-i educa în mod corespunzător. Dar atunci când totul se învârte doar în jurul copiilor nu mi se mai pare că lucrurile sunt normale.
Ca să dau un exemplu (pentru că tot este perioada vacanțelor): planificarea unui sejur în funcție de copil și nu în funcție de ceea ce își doresc adulții. Ar fi normal ca o excursie (o vacanță, dacă vreți) să fie un prilej de relaxare, de informare, de distracție pentru toți membrii familiei,nu doar pentru unii. Este ușor, în lumea de azi, să uităm să ne relaxăm.
Acum scriind despre aceste lucruri, îmi amintesc de reacția unui tip (dintr-un reality-show), care, când a aflat că este trimis într-un sejur de relaxare împreună cu partenera, a început să plângă și a recunoscut că, de când au apărut copiii, ei nu au mai avut o perioadă de relaxare sau distracție. Pentru că s-au concentrat doar pe a fi alături permanent de copii și a le oferi ceea ce credeau că au nevoie și și-au neglijat relația, a rezultat degradarea legăturii dintre cei doi adulți. Dar aceasta este deja altă discuție sau un subiect separat al unui posibil articol.
Eu voiam să mă axez pe faptul că mulți părinți, din dorința de a oferi copiilor lor cât mai multe lucruri, posibilități, altenative (poate și pentru că ei nu au avut prea multe atunci când erau copii? poate și pentru că atunci când erau ei copii nu erau atâtea lucruri și oportunități pentru copii?) ajung să își conducă viața după capriciile și toanele copiilor lor (de multe ori chiar copii mici) și chiar să recunoască deschis acest lucru, ca și cum ar fi ceva normal.
Din câte știam, părinții sunt cei care cresc și educă pe cei mici, nu invers. În aceste condiții este normal să existe limite (impuse de adulți) care să fie respectate (de copii), pentru că astfel vor fi pregătiți aceștia din urmă pentru vicisitudinile (mi-a plăcut cum sună acest cuvânt – care înseamnă concursuri de împrejurări grele nefavorabile cuiva) vieții.
Dacă tot timpul noi, adulții, facem doar ce vrea copilul sau ce își dorește acesta, de ce ne mai mirăm că atunci când crește el este dependent de noi și nu știe să obțină singur ce vrea sau nu știe că trebuie să lupte pentru ce vrea sau să sacrifice ceva pentru a obține ce își dorește.
Cred că vina, în astfel de situații, este, în primul rând a adulților și apoi a copiilor.