Privind subiectele importante abordate (propuse) de mass-media și cele promovate online de (aceeași) mass-media, dar și de cei cu influență, am ajuns să mă întreb dacă nu trăim într-o lume nebună (!?).
Și mă întreb în ce direcție se îndreaptă lumea, dacă orice lucru spus de cineva în spațiul public este interpretat în sens negativ și se demarează adevărate campanii (unele în favoarea persoanei, altele contra persoanei), de parcă ar fi sfârșitul lumii pentru că și-a exprimat punctul de vedere (solicitat de cineva sau nu) privind un aspect al vieții sale sau observații pe care le-a făcut.
Mi se pare că am luat-o cu toții razna și că nu mai știm să ne vedem de viețile noastre, nu mai știm să mai trăim pentru noi, ne interesează ce fac și ce spun ceilalți și ne înrăim până acolo încât căutăm rea intenție în orice lucru pe care îl vedem la ceilalți.
Una este să fi reprezentant al puterilor din stat sau al instituțiilor publice, poziție care te obligă să fi atent la mesajul pe care îl transmiți și la modul în care îl transmiți și alta este să fi un o normal care își exprimă părerea despre un lucru, o situație, o persoană, un eveniment.
Sunt sigură că toți am avut momente în care nu ne-am găsit cuvintele pentru a explica exact ce voiam să comunicăm sau am ales cuvinte sau expresii nepotrivite, lucru de care ne-am dat seama și am acționat în consecință (ne-am cerut scuze sau am încercat să mai explicăm o dată cu alte cuvinte ce voiam să spunem).
Dacă recunoaștem că toți greșim, că omul e supus greșelii, că a greși e omenesc (de la latini citire!) poate că am reuși să nu mai fim atât de rigizi, de răutăcioși de plini de prejudecăți față de ceilalți.
Am mai vorbit și în alte articole (Ce înseamnă să îi judecăm pe ceilalți și Despre ușurința de a judeca) despre cât de ușor se transformă oamenii în judecători ai comportamentului celorlalți și cât de repede devenim răutăcioși și îi învinovăți pe ceilalți pentru lucruri de care și noi ne-am făcut vinovați, la un moment dat, în viața noastră.
Pe de altă parte, eu nu înțeleg când au timp acești oameni să comenteze atât, să aloce resurse de timp, disponibilitate și comunicare pentru situații care, de cele mai multe ori, nu au nicio legătură cu viața lor reală.
Oare oamenii chiar nu mai știu să trăiască decât online? Doar comentariile online și postările online sunt cele care îi fac să simtă că trăiesc? Oare nu au în viața lor oameni alături de care să petreacă timp? Sau nu (mai) au pasiuni cărora să le aloce timp, răbdare, atenție, bani?
De ce nu mai știu oamenii să mai trăiască în realitate și se refugiază în online? Oare pentru că au senzația că, ascunși în spatele unui calculator, e mai ușor să fie ei înșiși? Sau doar descoperă cât de meschini, triști, supărați, nefericiți, neînțeleși, invidioși și ranchiunoși sunt?