Mi-a plăcut această frază pe care am găsit-o într-o carte și aparține unui personaj al unui autor român care scrie parcă pentru mine. Mă regăsesc în multe din lucrurile și personajele pe care le creionează și constat, cu uimire, că nu sunt singura care gândește într-un anume fel despre lume, despre societate, despre oameni…
Revenind la citat, acesta aparține unei femei care trecuse prin multe în viață și astfel ajunsese la maturitate să spună și să creadă că viața este un permanent exercițiu de uitare și de iertare. Și cred că are dreptate.
În ultimul timp, constat că încep să fiu sensibilă (mai sensibilă decât în mod normal) la oamenii din jur, la ce fac ei, la ce spun ei și la cum sunt influențată de ceea ce fac sau ce spun și ajung uneori să sufăr pentru că am anumite așteptări de la ei și sunt dezamăgită de imaginea pe care mi-am creat-o despre acești oameni.
Toți oamenii sunt supuși greșelii. Oricare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, va dezamăgi pe cineva prin ceea ce va face sau prin ceea ce va spune, uneori intenționat, alteori fără să își dea seama că atinge punctele sensibile ale cuiva.
Azi, stând de vorbă cu cineva care era supărat (afectat?) de comportamentul unui om pe care îl credea într-un fel (sau care îi promisese ceva) și constata că se comporta cu totul altfel, am văzut că avea o atitudine de genul: Eu nu aș fi făcut acest lucru sau eu nu aș fi spus așa ceva. Și atunci i-am zis că nu are rost să evalueze oamenii după propriile valori, pentru că suntem cu toții diferiți și celelalte persoane nu au aceleași valori sau principii ca ale noastre. Nu facem decât să ne supărăm, să ne consumăm (putând ajunge să ne îmbolnăvim) atunci când așteptăm ca oamenii să reacționeze în anumite situații așa cum am reacționa noi, pentru că fiecare are propriile interese, nevoi, dorințe care vor prima în fața oricăror principii sau lucruri care contează pentru noi; pentru ei contează alte lucruri.
Și atunci, pentru a supraviețui, este necesar să facem exerciții de uitare și de iertare care să ne ajute să avem o viață mai bună și mai frumoasă. Cred că este bine să nu așteptăm prea mult de la ceilalți, ca să nu fim dezamăgiți și să nu suferim.
Se întâmplă (de multe ori) ca și cei apropiați să ne rănească (iar aceste situații duc la cele mai mari dureri), dar, dacă nu sunt lucruri de viață și de moarte (pe viață și pe moarte?), poate că nu ar fi rău să învățăm și să încercăm să facem exerciții de uitare și de iertare.