Am observat că perioadele de fericire durează puțin, ca întindere de timp și că, deși spunem (și suntem!) fericiți – adică avem tot ce ne dorim – mai devreme sau mai târziu, începem să căutăm altceva. Și mă întreb de ce facem acest lucru? De ce nu ne mulțumim cu ceea ce credem că ne face fericiți? De ce nu ne este de ajuns sentimentul de fericire pe care îl trăim? Sau începem să ne obișnuim cu acest sentiment și începem să ne plictisim de starea pe care o avem și ne dorim să simțim și altceva?
Deși pare mult spus, am senzația că ne plictisim de fericire. Când suntem fericiți ne simțim împliniți, avem tot ce ne dorim și părem să atingem maximul din toate punctele de vedere. Dar, oricât de fericiți am fi (sau am crede că suntem!), nu ne este de ajuns. Tot ne dorim și alte lucruri sau ne dorim să avem în jur și alte persoane și uite așa ajungem să ne întoarcem (încet – încet sau chiar mai repede) la cotidianul stresant, agitat, real și lipsit de fericire în care reîncepem să trăim.
Doar că nu va trece mult până când vom începe iar să sperăm și să ne dorim să fim, din nou, fericiți. Și așa o ținem toată viața.
Dar eu tot nu înțeleg de ce nu rămânem fericiți toată viața? De ce fericirea nu durează toată viața?
Sunt sigură că fiecare din noi a avut momente în viață când a fost fericit. De ce nu putem avea acea stare toată viața? Unde se pierde acel sentiment? Ce se întâmplă cu el? Ce se întâmplă cu noi? Evoluăm noi ca persoane și avem nevoie de altceva care ne face fericiți? Sau chiar ne plictisim de fericire și vrem (căutăm?) altfel de senzații?
Aș fi vrut să am mai multe răspunsuri, dar văd că am mai multe întrebări decât când am început acest articol.
Văd mulți oameni triști îm jurul meu. Sau oameni obosiți (de muncă, de agitație, de ceea ce se întâmplă în societate etc), epuizați și care nu se mai bucură de viața lor. Au intrat într-o etapă a vieții lor în care simt că trebuie să facă totul pentru copii sau pentru părinți, se neglijează pe ei și uită să trăiască așa cum trebuie.
Sunt dezamăgiți de viața pe care o duc (deși au multe lucruri pentru care ar trebui să fie recunoscători!) și nu mai știu să se bucure de nimic.
Sau planifică totul și nu îi mai surprinde nimic (ce înseamnă viața fără surprize?).
Sau nu mai știu să se bucure de nimic (unii uită chiar să zâmbească sau să aprecieze zâmbetul unui copil sau mâna întinsă de cineva).
Poate că nu mai știm să mai recunoaștem fericirea și, în aceste condiții, bineînțeles că nu mai putem (nu mai știm?) să ne mai bucurăm de ea…